Una e să vezi “în filme” și alta, “cu ochii tăi”. Cred că nu este nevoie să mă explic. Iar călătoriile îți oferă, cu prisosință această șansă unică : de a vedea cu ochii tăi, lucruri despre care ai citit, sau pe care le-ai văzut la televizor! 
Împinsă de nostalgie către deja celebra mea valiză LAMONZA, am dat-o din nou jos de pe dulap ( e gimnastica, ce-mi place cel mai mult! 😉) și, cotrobăind febril prin ea, am scos la iveală câteva fotografii, de care aproape că uitasem. M-au luat puțin căldurile, mărturisesc, dar nu pentru că pozele ar fi fost deocheate, ci pentru că m-am descoperit, în ele, înfofolită rău de tot! Era iarna lui 2017 și un ger cumplit, căci mă aflam la Moscova. Mai precis …în fața unui buncăr!
Mărturisesc că, de mică, am fost fascinată de filmele de război, și de cele rusești și de cele americane deopotrivă, deși felul in care regizorii celor două țări tratau cel de-al doilea război mondial era mult diferit. Dar eu eram o adevărată devoratoare a unor astfel de productii, pe care le completam cu lectura unor cărți pe aceeași temă, liate de la biblioteca școlii.
Așa că, după mulți ani, odată ajunsă în Rusia – țara cea mai lovită pe timpul marii conflagrații mondiale – nu aveam cum să nu intru puțin și pe tărâmul istoriei.
Despre vestitul “Buncăr 42” auzisem demult. Înainte de plecare, citisem și pe internet destule informații, suficiente pentru a include obiectivul pe lista de “must”-uri a călătoriei respective. 
Și…iată-mă, cum spuneam, în fața porților verzi, pe lângă care cred că aș fi trecut de 100 de ori, fără ca locul să-mi spună ceva. E și firesc : doar “buncărul” e , prin definiție un loc secret, cu rol de ascunzătoare/adăpost. Și, deși cel pe care urma să-l vizitez nu se referea chiar la cel de-al doilea razboi mondial, ci la așa numitul “război rece” ce a urmat conflagrației mondiale, eram extrem de excitată de ceea ce intuiam că voi vedea…
Am descoperit celebrul obiectiv – relicvă a epocii lui Stalin – nicidecum intr-un loc ferit, undeva, pe la periferia uriașei și sufocantei Moscova, cum m-aș fi așteptat, ci chiar în centrul orașului, aproape de Kremlin, însă pierdut printre străduțele unui cartier obișnuit.
Construcția buncărului devenit obiectiv turistic a fost generată de binecunoscuta cursă a înarmărilor, mai precis de informațiile 
potrivit cărora SUA – inamicul nr. 1 al URSS de atunci – începuseră să creeze un nou tip de bombă atomică. Prin urmare, savanții ruși au primit, direct de la Stalin, sarcina de a elabora o și mai performantă variantă de bombă atomică, dar și de a construi un adăpost anti-atomic, eficient vizavi de distrugătoarea armă a americanilor.
Astfel , in anul 1950, compania “Mosmetrostroi” a început construcția, la 65 de metri adâncine, a celui mai important buncăr stalinist. In cazul unei explozii atomice, acolo urma să se mute întreaga echipă de conducere a URSS, fiind protejată total de efectele exploziei nucleare. În 1952, construcția a fost “înălțată” – dacă putem folosi acest termen pentru ceva care se află sub 
pământ! Anul imediat următor a fost montat intregul sistem de “asigurare a vieții subterane” . In 1954, cei de la Transmisiuni și-au început deja activitatea, in interiorul buncărului. În perioada 1955-1956, buncărul a fost dotat cu toate echipamentele necesare, stabilindu-se legăturile cu toate comandamentele și diviziile de bombardament strategic din intregul URSS. Timp de 3 decenii, până spre 1986, din interiorul buncărului au fost coordonate toate bombardierele care purtau asupra lor echipament nuclear. Încet-încet însă, buncărul a devenit depășit, industria armamentului
evoluând continuu. Un astfel de punct strategic, se cerea deja mutat într-un loc mult mai sigur. Astfel se face că , fără a-și fi îndeplinit misiunea în caz de atac nuclear, Buncărul 42 s-a transformat într-un obiectiv turistic de primă linie, dedicat pasionaților de istorie, celor ce vor să vadă cu ochii lor cum s-au derulat acele evenimente ascunse de ochii părinților și bunicilor lor. Zilnic, mii de vizitatori coboară la adâncimea celor 65 de metri, pentru a intra în atmosfera vremurilor în care declanșarea unui război atomic se afla pe muche de cuțit…
Vă mărturisesc că mi-a rămas întipărită în minte așa-zisa “sală de comandă”, unde ghidul rus mi-a atras
atenția că, “de la acest pupitru, printr-un simplu gest al unui operator, care nu trebui decât să răsucească o manetă”, planeta ar fi putut fi distrusă…Cuvintele lui m-au marcat profund, iar odată urcată din nou, la suprafață, mi-am petrecut primele minute privind pierdută spre înalt și bucurându-mă de cerul fără pată…
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează