Povestea mea

      “Să nu ne mirăm de ceea ce va urma…Doar ne-o facem cu mâna noastră. “ – strigătul de disperare al unui mare actor

                                                         Rândurile de mai jos le-am primit, în această dimineață, pe mail. Adresa de expediere era cea a lui  EUGEN CRISTEA, actor al Teatrului National din București…

“…Colaborez cu plăcere cu Televiziunea Română încă din anul 1961, deci de la vârsta de 9 ani. Am prins studiourile vechi, camerele de luat vederi ale acelor vremuri, marea masă de profesioniști care popula instituția, începând de la operatori, regizori, corp tehnic și, desigur, imenșii actori alături de care am avut marea șansă de a-mi face ucenicia. Și, de ce nu, perfecționarea. Nimic nu egala bucuria de a mă afla în preajma marilor actori și marilor regizori și realizatori de emisiuni care au făcut istorie. Nimic nu egala bucuria de a auzi comanda: MERGE MGS-ul!, clipa în care începeau înregistrările. Fie revelioane, Albume duminicale, Teatru Tv etc. Totul a fost la trecut. 

Nu aș fi abordat subiectul de azi dacă – prin comparație – nu aș fi plecat copleșit de tristețe în urma unei înregistrări la care am fost invitat de Marina Almășan, pentru deja celebra sa emisiune ,,Femei de 10,,… Făceam o socoteală simplă: colaborez, practic, neîntrerupt, de peste 25 de ani cu Marina și minunata sa echipă. Nu am refuzat-o niciodată, am acceptat toate propunerile sale de colaborare, inclusiv pe parcursul acestui nemernic blestem al pandemiei, care pare că nu se mai sfârșește. Colaborarea cu Marina a fost o frumoasă gură de oxigen artistic într-o perioadă greu de îndurat… 

Dar să revin la ziua înregistrării recente…

Încă de la primii pași în platou (aproape pustiu) am simțit plutind în aer un apăsător sentiment de tristețe. Abia ne-am zâmbit, abia ne-am recunoscut unii pe alții (doar privindu-ne în ochii la fel de triști), abia am schimbat câteva cuvinte strict de complezență. Gradenele din studiou (altădată fremătând de emoție și de bucuria spectatorilor care așteptau cu sufletul la gură intrarea emisiei în direct) păreau a fi un spațiu neutru – colorat frumos, ce-i drept – și pustiu, rece, așa cum vedeam și încă vedem prin filmele despre dezastrul atomic, dezastru în urma căruia nu rămânea mai nimic… Echipa Marinei, la fel de tristă și – nici nu știu cum să vă descriu – parcă nu-și găsea locul. Acum știu de ce . Pentru că din atmosferă lipsea viața. Mai corect spus, viața normală. Lipsea bucuria, lipsea ședința dinainte de emisiune, în care totul se pregătea în cele mai mici amănunte, lipseau glumele dintre noi, poate chiar micile bârfe nevinovate… Cu alte cuvinte, lipsea omenescul. Am schimbat exact două vorbe cu Marina și cu Luminița Dumitrescu, am salutat cu drag trupa minunatului Andrei Tudor – aceleași expresii triste pe chip – am fost anunțat să intru în scenă și să debitez monologul, altminteri comic. Mai mult sau mai puțin. Noroc cu Silviu, regizorul de platou care, mereu pe fază ca în vremurile bune – regizorul, nu platoul – mi-a atras atenția în ultima clipă să nu intru cumva cu masca pe figură, mască de care nu mă dezlipisem încă de la plecarea de acasă… Cine știe, poate cu mască aș fi avut mai mult haz. Nu vă puteți imagina ce înseamnă pentru un actor să rostească un text vesel în fața unor gradene complet goale, fără niciun fel de reacție. E ca și cum ai juca tenis la perete. Am ieșit din scenă și – da, recunosc – am izbucnit în plâns. Lucru care nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme… Dacă ăsta e viitorul, eu unul mă lipsesc. Dacă ăsta e viitorul teatrului, la fel, mă lipsesc. Sunt absolut de acord cu protecția, cu grija unuia față de celălat, sunt convins că nenorocitul de virus există – dar, deși nu sunt mare adept al conspirațiilor și teoriilor de gen – sunt la fel de convins că nenorocitul e făcut de om și aruncat pe piață. 

Consecințele par a fi din zi în zi mai dezastruoase. Nu ne mai găsim locul. Nu mai avem dreptul la un picuț de bucurie. Suntem tot timpul certați de către unii care – la rândul lor – nu știu pe ce lume se află. Dacă asta o mai fi lume… Cred că nu mai avem voie nici să zâmbim. Bine, asta e mai greu de observat, pentru că eventualul zâmbet e bine camuflat de mască… Singurul drept care ne-a mai rămas este ura. Ura față de cel de alături. Alături, pe dracu! Nu mai există nici alături. Poate la 2 metri. Asta înseamnă ,,alături,, în ziua de azi…

După hohotul de plâns, gândul mi-a zburat pe dată la gherțoii și gherțoaicele de pe minunatul nostru litoral, prinși în mod cretinoid în hore la fel de triste și de inutile. Eu știam din bătrâni că hora e ceva sfânt, o comuniune sfântă, o splendidă tradiție, o bucurie de a te prinde într-un joc care datează din vremuri imemoriale. Așa știam eu, în prostia mea. Acum, hora devine un fel de protest imbecil împotriva unor reguli necesare, totuși. Cu genul umflatului cu tricoul care abia îi acoperea burtoiul îmbâcsit de bere în sticlă de plastic și zece porții de hamsii prăjite în ulei reîncălzit de 50 de ori, că, de, mai câștigăm și noi un ban cinstit, nu? Înconjurat de balabuste cu kilograme de aur la gâtul gros, aur câștigat cu greu prin sudoarea frunții… Am zis ,,frunții,,??? Mă rog…

Și atunci, cum să nu mă copleșească tristețea? Nefericiții cred – în limita lor culturală – că asta e distracția adevărată… Să dansezi haotic și prostește în mijlocul străzii… Vă rog să mă credeți că am întors-o pe toate părțile! Poate sunt depășit, poate am îmbătrânit, poate asta e distracția de azi, cine știe? 

Să nu ne mirăm de ceea ce va urma…Doar ne-o facem cu mâna noastră… 

Mă gândeam că am făcut destul – de-a lungul atâtor ani – pentru țara asta și pentru oamenii ei. Așa cred. Țara asta – din nefericire – nu a făcut nimic pentru mine. Până și pensia tot eu mi-am plătit-o după aproape 50 de ani de cotizare neîntreruptă. Tocmai de aceea – și asta nu aș vrea să sune – Doamne ferește – ca un testament, nu vreau să rămân – când va fi – în pământul ei, ci undeva, în mijlocul Mării Mediterane, printre pești și sirene. Nu știu de ce, dar ceva îmi spune că acolo nu va fi atâta tristețe…

Sper…”

EUGEN CRISTEA, 10 august, 2020

Uscatoare rufe