In valiza mea de pe șifonier ( răspunde la numele LAMONZA!😁) se ascund cele mai felurite amintiri din 
călătoriile pe care le-am făcut, de-a lungul și de-a latul Pământului. Printre ele – o categorie aparte : amintirile inedite. Cele care vorbesc despre obiective turistice în umbra cărora găsești povești uluitoare, care fac ca locul respectiv să-ți rămână pe veci întipărit în minte.
Este și cazul celui mai celebru pod din Luxemburg . I se spune “Podul sinucigașilor”, deși denumirea sa reală este una cât se poate de cuminte și civilizată: Podul Marii Ducese Charlotte.
În primii ani ai “vieții” sale ( podul a fost dat în funcțiune în 1966) peste 100 de nefericiți, supărați pe viață, au ales să-și încheie socotelile cu aceasta, plonjând de pe pod, de la cei 74 de metri ai acestuia, direct în…din păcate, nu în apă, ci în acea parte a orașului, tolănită sub pod. Cei ce locuiau dedesubt deveniseră terorizați de întâmplările macabre, petrecute în curțile lor. Ba, chiar, Municipalitatea ajunsese să plaseze, în zona de sub pod, indicatoare care te avertizau că există pericol de …” Obiecte căzătoare”!
Lucrurile au ramas oarecum scăpate de sub control multă vreme, mai precis, până în anul 1992 cand regizorul 
luxemburghez Genevieve Mersch a realizat un documentar de senzație, intitulat “The Red Bridge” ( “Podul cel Roșu”). Filmul prezenta, intr-o manieră emoționantă, mărturiile , în decurs de ani, ale unor familii care locuiau dedesubtul podului, cu privire la tragediile la care fuseseră nevoite să asiste. …Imi și imaginez cum sunau declarațiile acestora. Ceva de genul : “ Udam florile în grădină și, deodată, un zgomot surd s-a auzit în curtea din spate. Am alergat să văd ce se întâmplă și…am înțepenit: stiva de lemne pe care le tăiase, în zori, soțul meu, era împrăștiată, iar deasupra mormanului plin de sânge, zăcea trupul neînsuflețit al unei tinere….
Documentarul Genevievei Mersch a fost, cum spuneam, momentul care a declanșat măsurile ferme ale autorităților, menite să stopeze fenomenul ce luase proporții îngrijorătoare: lateralele podului au fost îmbrăcate în pereți de plexiglas, care nu împiedicau vizibilitatea, ci doar inițiativele nefericite ale celor care s-au săturat să lupte cu greutățile vieții.
Privit din depărtare, în toată splendoarea sa, Podul Marii Ducese Charlotte arată magnific și se decupeaza perfect în peisajul orașului. Pentru construirea sa, Guvernul luxemburghez a declanșat, în 1957, o competiție internațională a arhitecților. Proiectul neamțului Egon Jux a fost, se pare, mai bun decât cele ale celorlalți 68 de competitori. Juriul a votat, Jux a jubilat și, peste 5 ani, construcția podului avea să demareze, primind binecuvântarea a însăși Charlotei, pe atunci Mare Ducesă de Luxemburg. Doi ani a durat construcția magnificului obiectiv, dat în folosință în 
octombrie 1966. Culoarea în care a fost vopsit i-a dat și numele cu care este cunoscut: deși stiu că podul ce leagă Orașul de sus – centrul, practic, al Luxemburgului – cu noul cartier Kirchberg -sediul institutiilor europene – localnicii s-au obișnuit să-i spună “Podul cel Roșu”, grație
culorii atribuite de arhitect și care, profilată pe verdele dominant, il face să-ți sară în ochi, oriunde te-ai afla.
Simpatia localnicilor față de acest obiectiv, devenit unul de referință pentru Luxemburg, s-a manifestat inclusiv în lansarea, cu ceva timp în urmă, a unei beri ce-i poarta numele! ( luxemburghezii fiind mari consumatori de bere!)
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează