Reluând discuția noastră de data trecută, despre inteligența emoțională, am întrebat-o pe Alice dacă nu cumva și persoanele adulte ar putea să și-o dezvolte. Prompt, ea a luat o carte și mi-a citit: „Mulţi oameni îşi pierd contactul cu propriile sentimente. Cabinetele de consiliere şi multe dintre edituri au apărut şi au proliferat tocmai din nevoia de a-i ajuta pe oameni să-şi îmbunătăţească abilităţile de comunicare, să-şi redobândească încrederea de sine şi să poată relaţiona cu cei din jur.” Era tot din cartea O lume ieşită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei, de Sir Ken Robinson.
Așadar, nevoia ca adulții să se introspecteze mai profund, să comunice mai bine între ei și să interacționeze mai armonios este tocmai resortul atâtor demersuri de educare a inteligenței emoționale. Trebuie numai ca și acești adulți să conștientizeze deficiențele și nevoile pe care le au și să întindă mâna spre un ajutor gata pregătit.
M-am întrebat, apoi: oare și vârstnicii se pot schimba, își pot îmbunătăți acest tip de inteligență? Pentru că una este să reușească asta persoanele active, care au absolvit o școală, dar sunt deficitare la capitolele: lucru în echipă, empatie, solidaritate, seriozitate, onestitate etc., și alta este să reușească un pensionar, care nu mai poate fi motivat profesional să evolueze.
Atunci, mi-am amintit de o scenă din troleibuz, care mi-a arătat de ce și pensionarii ar trebui să-și dezvolte inteligența emoțională…
Au urcat lângă mine un bunic și nepoata lui care, după întrebările pe care i le punea, părea îngrijorată de perspectiva înscrierii la clasa 0. El îi răspundea, privind încruntat pe geam:
– Eh, trebuie să te duci, n-ai încotro! Vezi tu, acolo! Acolo e treabă serioasă, gata cu joaca toată ziua!
Fetiţa era deja speriată de ideea că joaca și școala nu pot fi gândite împreună, că s-a zis cu copilăria ei… și încă foarte brusc. Privirea ei inteligentă, la nivelul scaunelor și al altor obiecte, arăta cum caută o salvare, o amânare. Și o aud spunând tare:
– Dar eu nu pot încă să vorbesc bine. Nu pot să-l zic pe „L” („R”).
– Eh, ce mai e și asta, cum să nu poți? Ia zi: „gard”!
– Gald. Vezi? Nu pot.
– Te prosteşti, cum să nu poţi?
– Serios, nu pot…”
Am simţit nevoia s-o ajut. Am intervenit, profitând de o scăpare:
– Dar ia mai spune o dată: „serios”, cum ai spus mai devreme.
I-am zâmbit apoi și i-am spus că sunt profesoară şi că o asigur că şcoala e un loc în care copiii se împrietenesc și învaţă lucruri noi, interesante, potrivite exact pentru vârsta lor, nimic peste ce pot ei să facă. Fetița s-a înseninat și m-a întrebat, atingându-mi mâna, dacă o să ia şi premiu. Coborând, am liniștit-o și cu această eventualitate.
Acum, să ne gândim: fără îndoială că acest bunic își iubea nepoțica, dar era complet lipsit de talentul de bunic. Oare ce minuni ar face din el antrenarea inteligenței emoționale?
Alice, copilul pedagog (2)
Comentează