Născută într-o familie de artiști, încă din fragedă pruncie, Alexandra Velniciuc visa să devină actriță. La vârsta de cinci ani, când alte fetițe se jucau cu păpușile, frumoasa blondă își însoțea tatăl la repetiții. Familiarizată cu scena, actorii și mai ales cu viața de teatru, tânăra s-a hotărât să-i calce pe urme părintelui. A absolvit UNATC-ul, în anul 2003 pentru ca în 2008 să devină doctor în Artele Spectacolului. Debutul în teatru a avut loc la Buzău, unde a jucat alături de Ștefan Velniciuc. Au urmat zeci de roluri primind de fiecare dată aplauze la scenă deschisă. Nu doar scena îi este partener, ci și micul ecran. A jucat în filme și seriale de televiziune precum: „Lotus”, „Păcală se întoarce” sau „În Familie”. Și cum de la film, la televiziune nu e decât un pas, actrița a fost cooptată în diverse proiecte. Ne-a invitat să petrecem împreună cu ea o „Duminică în familie”, după care împreună cu Horia Moculescu ne-a spus doar atât „ Atenție se cântă!” În fiecare sâmbătă, la prânz, au dat startul muzicii adevărate, cântată live, promovând totodată tineri talentați. De asesemnea, a avut o colaborare permanentă cu Societatea Română de Difuziune, ținând chiar și un curs de limba italiană. O tânără ambițioasă, cu o carieră strălucitoare, Alexandra Velniciuc este una dintre actrițele din noua generație care ne arată că atunci când pui suflet în ceea ce faci, orice obstacol poate fi depășit. A prezentat festivaluri, a și câștigat premii, însă unul îi lipsește: cel de femeie de 10, pe care noi i-l vom oferi cu toată dragostea.
Alina Anghel: Te-ai născut într-o familie de artiști. Ne povestești puțin despre începuturile carierei tale? Tu de mică ai fost obișnuită cu scena, fiindcă mergeai la repetiții împreună cu tatăl tău.
Alexandra Velniciuc: Știi ce se întâmplă? Nu cred că este neapărat un avantaj să te naști într-o astfel de familie pentru că fără să vrei, crescând printre ei, constați că nu poți face altceva. Deși mintea m-ar fi ajutat, nu m-aș fi văzut niciodată făcând o altă profesie decât una vocațională. Sigur că e un mare avantaj să crești printre artiști, să-i vezi cum se formează ei ca oameni pentru că un artist permanent evoluează. Nu poți să stagnezi, nu poți să zici gata am profesia asta. Nu, permanent noi evoluăm. Încercăm să lucrăm asupra noastră, încercăm să ne dezvoltăm și sufletul și mintea. Sigur că este un avantaj, dar este și un mare dezavantaj pentru că nu am avut un orizont atât de larg. Știam de la cinci ani că voi face teatru. Am știut de la bun început că nu mă voi duce către Drept sau către ASE sau către altceva, deși repet probabil că mintea m-ar fi ajutat și responsabilitatea pe care o ai ulterior intrând în profesie e mult mai mare pentru că vii cu un nume în spate pe care trebuie să-l duci mai departe.
A.A.: Apropo de acest lucru, cât de greu ți-a fost să te detașezi de numele tatălui tău fiindcă, în general, copiii de artiști sunt văzuți prin prisma profesiei părintelui.
A.V.: E foarte adevărat. Trebuie să-ți mărturisesc că am avut o ambiție cred că orgolioasă și la un moment dat chiar am reușit. Tata e un om inteligent, un om care mă iubește, care m-a crescut și știe cum gândesc, A înțeles perfect spiritul meu de glumă. De la bun început ,de când am intrat în această profesie, am spus că vreau să se spună că Ștefan Velniciuc este tatăl Alexandrei Velniciuc și nu că eu sunt fata lui. M-am ambiționat să fie așa. Sigur că mă bucur de orice moment de satisfacție pe care tata îl are în profesie așa cum și el se bucură de mine, dar îmi place să se spună că el este tatăl meu și nu eu fata lui.
A.A.: Se poate întâmpla să ai o problemă gravă, dar seara să trebuiască să urci pe scena. Cât de greu este să maschezi problemele și să te dedici publicului?
A.V.: Fără doar și poate ușor nu e, dar tocmai din respect față de public reușești s-o faci. Sigur că depinde de natura problemei. Mi s-a întâmplat să joc cu o criză renală înfiorătoare. M-am dus la Urgență, mi-a făcut papaverină, m-am pus pe tocuri și cu zâmbetul pe buze am jucat. Joc în mai multe piese: „Boeing Boeing”, „Încurcătură la nivel înalt”, „Fantoma dragoastea mea”,„ Pijamale”, toate comedii. M-am urcat pe tocuri și cu zâmbetul pe buze mi-am făcut treaba ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La final aproape că eram pe punctul de-a leșina pentru că în momentul contactului cu scena și cu publicul uiți de toate problemele. După aia revin și te marchează. Sigur că nu e ușor, dar dacă îți iubești profesia, dacă îți iubești publicul și dacă îți place cu adevărat ceea ce faci, poți să depășești orice fel de dificultate din viața cotidiană și să te urci pe scenă cu bucuria că ai un public care te dorește și care a venit pentru tine acolo.
A.A.: În paralel cu actoria, ai moderat și câteva emisiuni atât la postul național public cât și la un post privat. Cum este meseria de jurnalist văzută prin ochii actorului?
A.V.: Eu cred foarte mult că fiecare are profesia lui. Am fost un actor care a făcut și televiziune. Nu sunt de părere că oricine poate să facă orice și nu întâmplător unii fac facultatea de teatru, alții juranlismul ș.a.m.d. Da, am avut șansa imensă să fac și televiziune. Ador să fac televiziune, am învățat în timp ce înseamnă asta. Nu e ușor, consumă foarte mult, este foarte epuizant. Pare un gen facil, dar nu e deloc așa dacă ești cu adevărat profesionist. Nu este suficient să ai buclele în vânt și genele false ca să fii un bun om de televiziune, trebuie să muncești, să te documentezi, trebuie să înveți ce înseamnă să tragi un cablu, la o adică, dacă un coleg nu poate. Trebuie să înveți și legea umilinței pentru că fără ea nu se poate și de abia de atunci poți spune că ai devenit om de televiziune. Am stat în televiziunea publică 12 ani, a fost o cloaborare permanentă săptămână de săptămână. A făcut parte din viața mea și nu vreau să spun ce înseamnă când îmi dau seama,în fiecare săptămână, că n-am mai călcat în această instituție. Am adorat munca în Televiziunea Română, cred că am reușit la momentul respectiv chiar să creez o echipă de prieteni cu care am funcționat foarte bine și oricând m-aș întoarce în televiziune.
A.A.: Unde îți place mai mult: pe scena sau în fața reflectoarelor?
A.V.: Îmi place când am contact cu publicul, îmi place foarte mult pe scenă și a fost visul meu dintotdeauna și chiar și atunci când făceam televiziune îmi doream să joc. M-a ajutat Dumnezeu și iată că mi se întâmpă. Îmi place și televiziunea, îmi place să prezint spectacole, să mă uit în ochii oamenilor și toată lumea mă întreabă:: „Mă de unde îți vin vorble?” Eu nu mă urc pe scenă niciodată când prezint un spectacol sau în televiziune n-am lucrat niciodată cu prompter. Mizez pe spontaneitatea mea și oamenii mă întrebau, dar de unde îți vin toate gândurile astea? Nu știu nimic înainte de-a urca pe scenă, dar privirile cu care mă intersectez în prima secundă mă fac să știu ceea ce am de spus.
A.A.: Bărbații mai sunt romantici?
A.V.: Da. Eu cred cu tărie că bărbații mai sunt romantici și în egală măsură cred că și femeile mai sunt romantice. Cred că nu putem să trăim fără romantism. Dacă nu ar mai fi romantismul, înseamnă că dezavuăm noțiunea de dragoste, a înțelegerii între doi oameni. Trebuie să fim romantici pentru că este o pornire care izvorăște din necesitatea noastră și nu pentru că așa scrie la carte. Poate că nu trebuie să facem acele gesturi romantice devenite clișeu, dar eu cred că avem nevoie de romantism. Nu trebuie ca noi femeile să aruncăm asupra bărbaților această povară: „Tu trebuie să fii romantic!”. Nu. Și noi trebuie să fim romantice și noi trebuie să știm cum să facem și în ce fel să-i stârnim pe ei, să-i provocăm să simtă nevoia de-a fi romantici. Cred că este un dans, un joc între un el și o ea. Nu este o obligație ca să fii romantic. Dacă nu ești romantic, iei un șut în fund și pleci de acasă. Nu, trebuie să descoperi calea prin a-l face pe el să fie romantic.
A.A.: Și tu ai descoperit această cale?
A.V.: Nu știu dacă am descoperit-o. Nu știi niciodată dacă ai descoperit-o sau nu. Tot ce pot să spun este că trăiesc alături de un om de 17 ani fără să ne țină o căsătorie, fără să ne țină copiii. Ne e bine, punct. Da, nu știu dacă am descoperit sau nu, dar un lucru e cert nu trebuie niciodată să fii convins că ai găsit omul, ăla e și gata. Acum mergem la cumpărături, să spălăm vase și să frecăm covoare. Nu, cred că trebuie să construim pas de pas, secundă, de secundă, cu atenție la celălalt, la nevoile celuilalt și la ceea ce ai vrea tu. În momentul ăla cred că se creează un echilibru și că toate aceste probleme cotidiene care sigur devin importante într-o viață în doi, devin parte a unui întreg și atunci cred că doi oameni pot trăi fericiți împreună.
A.A.: Ce te-a atras cel mai mult la iubitul tău atâta timp cât ai spus că relația voastră durează de 17 ani?
A.V.: Nu știu. Mă întreb și acum. Nu știu să răspund cu da sau nu la întrebările astea. Probabil că a fost o vrajă care încă continuă să existe între noi
A.A.: Site-ul nostru, după cum știi, se numește femeide10. Te consideri o femeie de 10?
A.V.: Nu.
A.A.: De ce?
A.V.: Pentru că nu eu trebuie să mă consider. Chestia asta că noi ne considerăm buricul târgului nu ne ajută prea mult. Mi-ar fi mult mai bine să mă considere alții o femeie de 10. Felul în care mă văd nu prea are importanță. Important ar fi ca cei cu care intru în contact să creadă că sunt o femeie de 10. Până la urmă nici nu știu ce înseamnă asta femeie de 10. Adică ce? Dacă ne referim la faptul că aduce bani acasă, că e mamă și că are grijă de gospodărie, nu cred că asta înseamnă să fii o femeie de 10. Cred că o femeie de 10 trebuie să fie un om de spirit în primul rând și asta în mod evident nu pot să zic despre mine. (râde)
A.A.: Din punctul tău de vedere, dacă tot am discutat despre femei de 10, ce calități ar trebui să aibă un bărbat ca să fie de 10?
A.V.: Cred că ar trebui să aibă simțurile permanent acute pentru a vedea ce vrea celălalt de la el și pentru asta n-ai cum să nu fii inteligent și cred că trebuie să știe să respecte oamenii din jurul lui. Numai așa poți fi de 10.
A.A.: Dacă ar fi să schimbi ceva la tine, ce ai schimba?
A.V.: Spiritul critic. Este o caracteristică și a zodiei și a zilei în care m-am născut. Sunt înfiorător de analitică, de critică. De altfel, Șerban, de-a lungul timpului, a emis o frază care la noi a devenit subiect de distracție pentru că el zice că există 11 zodii și o boală: Feciaora (râde) Ceea ce parțial e adevărat. Sunt foarte critică, foarte analitică și lucrez cu mine în sensul ăsta. Încerc să pun stavilă și încerc să mă abțin de la toate comentariile pe care le-aș face, dar ăsta e un defect, care desigur poate să fie și o calitate. Trebuie găsită măsura justă.
A.A: Ai vreo dorință arzătoare? Ceva ce-ți dorești, dar nu ai reușit încă?
A.V.: Nu. Cred că ăsta e secretul fericirii mele interioare. Eu nu-mi doresc nimic. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare lucru pe care mi-l dă, pentru tot ceea ce am făcut până acum și ori de câte ori primesc ceva, mă bucur, dar mă bucur în mod real. Mi-am dorit să fac teatru și fac. Mi-am dorit să fiu sănătoasă și toți ai mei să fie sănătoși, suntem. Nu-mi doresc nimic. Îmi e frică să-mi doresc ceva pentru că dorința asta poate duce la încrâncenare și nu cred că e de bun augur. Chiar mă bucur pentru tot ce mi se oferă și când am momente mai grele mă gândesc că altora poate să le fie mai greu decât mie.
A.A.: Cum este Alexandra Velniciuc atunci când nu este pe scenă? Ce îți place să faci?
A.V.: Exact așa cum o vezi. În ultima vreme îmi place să zac. (râde).
A.A.: Ai timp?
A.V.: Nu am timp tocmai de asta îmi doresc foarte mult să stau. În ultima vreme, am fost foarte hărtănită. Sigur că na sunt un om privilegiat pentru că joc mult, am multe evenimente, dar s-a adunat multă, multă oboseală. Ce îmi place să fac? Îmi place să mă plimb foarte mult. Am străzi în București unde mă duc cu mare plăcere, realmente în plimbare, uitându-mă la case vechi frumoase, nerenovate fără gust, case boierești rămase de pe vremuri. Îmi place să-mi imaginez povești aparținând acelor case. Trăiesc într-o lume a mea și poate și asta e o doză de romantism. Ador toamna să mă plimb prin parc și să aud foșnetul frunzelor. Poate că sunt clișee, dar pe mine asta mă relaxează foarte mult și îmi place enorm să mă duc în Deltă la pescuit.
A.A.: Ai spus că îți place să-ți imaginezi povești. Te-ai gândit, vreodată, să scrii o carte?
A.V.: Nu cred că aș avea plaivaz. Nu cred că am talent la scris. Nu, prefer să citesc cărțile altora. Ți-am spus. Fiecare trebuie să facă ceea ce știe el mai bine să facă. Eu nu cred că știu mai bine asta, dar știu să citesc și o fac cu mare plăcere.
A.A.: La finalul interviului, aș vrea să te rog să le transmiți un mesaj cititoarelor site-ului nostru femei de10.ro
A.V.: Le doresc să învețe să fie fericite, să se mulțumească cu ceea ce au sau dacă își doresc mai mult să știe exact cât și până unde își pot dori și să încerce atunci când le e greu să se uite în urmă și să vadă care au fost lucrurile bune pentru că există cu siguranță lucruri bune pe lângă care poate au trecut și dacă s-ar întoarce la ele le-ar fi mult mai ușor să treacă peste obstacol.
Comentează