Părerea mea!

Actorul Andreas Petrescu pledează pentru toleranță

 

“Pentru mine rasismul e o mare tâmpenie. Pentru mine, în mintea mea. Ca si homofobia, ca si atacul împotriva oamenilor din cauza religiei lor. Nu am simțit niciodată că oamenii sunt diferiți altfel decât prin inteligența lor si prin rolul pe care îsi aleg să îl aibă în societate. De aia nu înțeleg multe lucruri. Cum ar fi exagerările si pupatul picioarelor. Am putea să ne purtăm normal. Să conviețuim. Si unde nu reusim, măcar să ne suportăm. 

La fel nu înțeleg nevoia de a înjura oamenii pe baza alegerilor politice. Vrem un singur partid? Hai să facem doar unul. Dar se pare că asa era nasol. Acum ne atacăm unii pe alții criticându-ne opțiunile. Ne bănuim că suntem psd-isti sau usr-isti sau mai stiu eu ce. Ca si cum ar fi crime, nu păreri. Toate au ca explicație nevoia de supraviețuire. Supraviețuirea e doar un moment. În final, nu supraviețuieste nimeni. Altfel bunicii, străbunicii nostri, chiar si Stefan cel Mare, ar fi aici cu noi. 

Jignim fără nicio reținere, atacăm fără să ne simțim agresori. A doua zi mergem la biserică si de Paste vrem să fim cu toții împreună ca să cântăm. Ajungem acasă, intrăm pe facebook si ne scuipăm iar. Nici nu am apucat să stingem lumânările.

Suntem centrul Universului si părerea noastră e unica valabilă. Nu mai avem timp să ascultăm. Vorbele noastre sună ca o lege în mintea noastră si oricine contrazice în vreun fel ce gândim încalcă o lege nescrisă.

Ne mai plângem si că avem copii care trăiesc într-o societate bolnavă. Pe care o îmbolnăvim noi. Dar alegem să spunem că o îmbolnăvesc ceilalți.

Fiecare îsi vede interesul. În principiu e acelasi dar la prima vedere pare diferit. Orice om e un potențial dusman. Am putea încerca să trăim ca si cum orice om e un potențial prieten. 

E doar un gând care ar fi trebuit să rămână în mintea mea si pe care îl asez totusi pe litere. 

Nimeni nu îți poate face rău cu adevărat dacă nu îl lasi. Nu poți trăi lăsând fiecare vorbă să îți distrugă celulele si, încet, să se nască în sufletul tău nevoia de răzbunare. 

Nu mai avem deloc răbdare. Respect. Iar drumul se închide. Pentru că nu mai are unde să ducă. La capătul lui ne întâlnim cu toții. Si înghesuiala naste panică. Mai departe, nu mai ține de noi.

Nu ne cere nimeni să fim apostoli. Nici sfinți. Singura cerință ar fi să fim normali. Să ne purtăm ca si cum nu suntem singura ființă importantă. Pentru că nu suntem. 

În ritmul ăsta, devenim neimportanți cu toții. Niste supraviețuitori. Care nu supraviețuiesc nimănui. Nici măcar nouă însine”

Andreas Petrescu