„Cu patru ani înainte de revoluție, Ioan Moraru, primea, la Oslo, Premiul Nobel pentru pace. ” – așa începea un articol care a reluat intens zilele acestea, cu informații eronate, din păcate, motiv pentru care este timpul să lămurim aici această dilemă.

Și începem cu începutul, aflând, înainte de toate, cine a fost Ioan Morar. Ei bine, acest om de ştiință, nedrept de puțin cunoscut, s-a născut în 1927, lângă Mediaş. A fost al treilea copil al unei familii numeroase, având alți șase frați. Deși vremurile erau grele și nevoile familiei erau numerpase, Ioan a excelat la școală, alegând să devină medic. In 1957 el este, deja doctor în ştiinţe medicale iar în 1968 este doctor docent. S-a perfecționat profesional la catedrele de fiziopatologie, medicină legală și de morfopatologie, având o ascensiune profesională spectaculoasă, de la preparator până la profesor şef de catedră. Trei dintre cele mai frumoase roluri ale carierei sale a fost acela de director al Institutului Medico-Legal Mina Minovici, apoi de director al Institutului Victor Babeş, membru titular şi, spre final, de vicepreşedinte al Academiei de Stiinţe Medicale.
În acest context profesional complex, în anii 60, Ioan Morar cunoaște alți doi reputații oameni de știință – Mihail Kuzin (URSS) și Bernard Lown (SUA). Alături de ei, Ioan Morar înființează organizația „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” (International Physicians for the Prevention of Nuclear War). Ioan Moraru a fost nu numai membru fondator al acestei organizații, dar și coordonator, fiind, în fapt, șeful echipei de inventatori.
Era mai mult decât firesc ca o asemenea organizație internațională să aibă o filială și în România însă Regimul Comunist nu a agreat imediat acest demers, ci abia în 1983 când subsidiara din România a fost înființată.
Organizația coordonată de Ioan Morar a fost premiată cu Premiul Nobel pentru pace pentru analiza științifică, a consecințelor unui război nuclear. Un astfel de demers pentru pace în plin Război Rece a asigurat cercetării științifice un succes garantat, în 1985 la decernarea premiilor Nobel.
Chiar dacă Nobelul nu era obținut individual de Ioan Moraru, era totuși o recunoaștere colosală a unei munci impecabile de echipă. Și atunci, cum a fost posibil ca Ceaușescu, aparent mare susținător al lumii științifice, să nu fi fost deloc încântat de această recunoaștere elogioasă? Ei bine, explicația este una halucinantă – Ceaușescu visa să câștige el însuși Premiul Nobel pentru pace așa că a trecut cu vederea meritele care i se cuveneau lui Ioan Moraru și, cum presa vremii era una controlată exclusiv de Regimul Comunist, publicul larg nici măcar nu a aflat de prestigioasa performanță.
Recunoașterea performanțelor sale au venit abia în 1990, când a fost primit membru post-mortem al Academiei Române. Murea, din păcate, chiar în zilele revoluției decembriste, neapucând să vadă lumea liberă de după 1989. Însă, ne-a lăsat moștenire peste 300 de lucrări publicate în reviste din ţară şi străinătate, lucrarea “Introduceri în genetica moleculară”, tratatele de “Medicină legală” , “Anatomia patologică”), “Dicţionar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu), “Imunopatologie” (1984) şi volumul “Methods in Enzymology” (New York, 1983).
Iată, așadar cum s-au desfășurat lucrurile și ce a însemnat asocierea Premiului Nobel cu numele savantului Ioan Moraru. Probabil, dacă ar fi trăit astăzi, cel mai probabil s-ar fi bucurat nu doar de elogiul lumii medicale ci și de admirația publicului mondial. Poate, cândva, vom învăța să ne respectăm valorile cât încă ele trăiesc și să le prețuim ca atare!
Comentează