În Ardealul copilariei mele, Buni a mea trăia într-o sărăcie lucie. Casa se prăbusea peste ea, era o casâ din chirpici, cu toate cele vechi-vechi, de pareau exponate intr-un muzeu al satului romanesc. Buni se încăpațana să nu schimbe nimic, și degeaba tata se certa mereu cu ea pe tema asta si-i aducea mereu de la Bucuresti cele ce-i lipseau ( doar că tata nu-i spunea “Buni”, ci “Iolanco Neni”) , în anul urmator, cand vacanta mă aducea tot acolo, hurducaită de o Mocănită despre care candva voi scrie, casa era la fel, sărăcia – neschimbată, doar Buni a mea avea cateva riduri în plus si fire albe – din belsug.
Dar chiar și asa, cu toată sărăcia aceea demnă de romanele lui Charles Dickens, imi plăcea al nabii de tare să-mi petrec o felie consistentă din vacanta de vară acolo, la Abrud. Era locul unde crescuse tata, unde muncise de mic, orfan fiind, ca să-și intrețina mama și sora mai mica. Că doar rămasese “bărbatul in casă” de pe la vreo 10 ani…Privind, de multe ori, în jurul meu, acolo, în mijlocul unei curți în pantă și care mărginea cimitirul satului, mi-l imaginam pe tata copil, muncit de grijile zilei, împărțindu-se între școală ( unde era premiant) și muncile din casa, plus cele facute pe ici, pe colo, prin sat, pentru cate un banuț de pus la pusculiță. Imaginandu-mi-l asa, îi găseam deodată circumstante atenuante pentru asprimea cu care se purta cu noi și parcă nu mă mai usturau la fel de tare curelele aplicate mie în “momentele critice”, atunci cand năzdravăniile mele nu puteau fi amendate doar cu vorba.
Bref, vacantele la Abrud m-au modelat ca om, fară doar și poate. Mi-au coborat “nasul pe sus” pe care noi, mai toti “miticii” il aveam “din născare” ( “Mitici” eram numiti noi, ăștia, de la Bucuresti!). Descindeam atunci cu picioarele pe pămant, întelegand pe pielea mea cat de greu se traieste la țară ( și ÎN țară). Am legat, la Abrud, prietenii trainice cu copiii din sat, fascinată de pe atunci de caracterele puternice ale oamenilor simpli, pe care “cei de la oraș” numprea dau nicimdoi bani…
Am vazut că acolo, la oamenii de rand, cuvantul dat e lege. Și am mai văzut cat de mult trebuie să muncesti , ca să pui o paine pe masă. Am văzut că nu hainele pe care le porti te definesc ca om ( veneam din “Jean Monnet”, unde colegi îmi erau copiii nomenclaturiștilor de atunci!), și nu casa în care locuiesti vorbește despre valoarea ta. Tatal meu a fost unul dintre cei mai străluciți studenti ai celor vremuri și s-a “clădit” neavand de niciunele, decât o ambiție fără margini și o determinare fără hotare. Și cati ca el…
Eu chiar cred că toti copiii zilelor noastre – și mă refer la cei de la oraș, cei cu posibilităti nesfarșite – ar trebui trimisi să locuiască, măcar o vară, în sărăcie. Să vadă că lumea reala nu seamana deloc cu ceea ce li se intamplă lor acasă și că , în țara asta există , de fapt, “două Romanii”. Eu pot spune că am copilărit deopotrivă în amandouă, deși pe atunci prăpastia dintre ele nu era atat de adâncă. Și mi-a prins bine. Pentru că acum oamenii sarmani ma înduioșează, îi înțeleg, iar sărăcia lor nu-mi mută nasul în altă parte.
Și mi-a mai prins bine dintr-un motiv : am învățat, de pe atunci, că, dacă vreau să am o altă viata, trebuie să nu mă opresc niciodată din muncit. Si că, în lumea asta, iti poți depasi condiția chiar si fără să faci compromisuri.
Privesc pozele de atunci, din Abrudul copilariei mele, si chiar de sunt alb-negru și răzbate din ele o nuantă de cenușiu și plumb bacovian, imi amintesc cu drag de acele vremuri, care au cioplit în mine omul de astăzi…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : BRONHOSUPORT






Comentează