Uneori sunt o persoană obositor de analitică. Iar uneori asta se întâmplă îngrozitor de des, ajungand să despic firul în patru si sa analizez profilactic toate riscurile ale celei mai banale decizii. Probabil că acest lucru se datoreaza nu numai fostei tocilare ce a locuit în mine si care era obișnuită să analizeze temeinic orice informatie preluata din cărti, cât mai ales faptului că am crescut într-o familie, da, minunată, dar bântuită mereu de nelinisti, de temeri ( cele mai multe legate de mine si fratele meu), de accese de pesimism, care imbrăcau cele mai contorsionate forme. Nu mai țin minte dacă era trendul vremii, dar primeam , acasă, tot felul de atentionări de genul : “Daca nu închizi gazele la plecare, o sa ne gasim casa scrum”, sau “Dacă mănânci ceva , de la un om strain, de pe stradă , risti să te otravească” sau “Dacă nu vei fi cuminte, vin țiganii și te fură” , “Daca nu te uiți de zece ori în stânga si-n dreapta, cand traversezi strada, dă vreo masină peste tine!” și asa mai departe. Din toate directiile pareau a veni pericole si părea că numai eu le-aș putea deveni tintă, colegii de clasă nepărând a fi supuși acestor pericole : lor parintii nu le spuneau decât “Învață dracului la Chimie, că te lasă aia corigent!”
Nu zic, cu ochii de acum, citesc în precauțiile parintilor o mare iubire si dorinta de a-si proteja puii. Și poate că, în zilele noastre, astfel de atentionări nici n-ar suna atât de deplasat, căci vremurile s-au bramburit rău de tot, însă atunci ele erau mult mai linistite si pericolele păreau a fi mult mai puține. De fapt, era unul singur, dar pe care, culmea! îl aplauda mai tot poporul. Ceea ce, în mintea mea, nu prea se lega…
Dar armăsarii de foc ai Timpului au galopat neîncetat, cu viteze din ce in ce mai amețitoare, depărtându-mă mult de vremurile la adresa cărora acum, iată, cârcotesc, dar de care , în esență, îmi este atât de dor. Noi – am crescut, părinții – se “micsorează”, de la o zi la alta, însă au rămas cumva, în mine, temerile sădite odinioară și acea stranie înclinare spre a anticipa, în tot și în toate, posibile pericole.
Acest lucru ii scoate din minți pe optimiștii incurabili pe care viața mi-i aduce în cale.😬😬😬
Bunăoară, când mă apuc de un lucru, înainte de a mă seta pe “ a ajunge, triumfătoarr ( cum altfel?😇) “în vârful său”, neuronul jucăuș ce-mi populeaza rotundul de pe umeri, începe să construiasca scenarii : “Dacă aceasta “constructie” pe care o pornesc, “va lua foc” si se va face scrum?”, “Dacă, în drum, mă voi intâlni cu un străin care va avea grija să îmi otrăvească entuziasmul?”, “Dacă, atunci când voi traversa lungul șir de eforturi planificate, neasigurându-mă bine de la început, va da peste mine vehicolul cârcotasilor?”.
Nu, să nu credeți că acest dialog cu mine însămi ( sau, mă rog, cu mine si solitarul meu neuron!) mă face să renunț! Nicidecum! Tanc rusesc mă face să devin, un țel în care cred! Doar că devin un Everest de prudență, care , cumva, mă face să inaintez …”cu frâna trasă”. De ajuns, tot acolo ajung, ( desi au fost și drumuri pe care, din aceeași prudență, mi le-am refuzat), însă mă trezesc că am de luptat nu doar cu țelurile propuse, ci si cu propriile scenarii. Dar care, uneori, culmea!, au ceva sâmbure de adevăr într-insele, anticiparea lor ajutându-mă să fac ulterior eventuale “reconfigurări de tradeu”.
Și uite-așa, viața mea s-a construit ca un slalom meseriaș ( că tot suntem în perioada Olimpiadei de iarnă!) printre obstacole care începeau mereu cu “Dacă…?”.
“Dacă o iau la dreapta, oare nu-mi va veni, de după colț, o “pălitură crânșenă”? “Dacă mă întovărășesc cu X, oare nu mă va trăda?” și tot așa, am slalomat printre buturugi mici, setate să-mi răstoarne carul mare, plin cu entuziasm. N-au reusit ( căci nici ambiția și tenacitatea mea nu sunt de lepădat!😁😁), dar mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor dacă aș fi mers braț la braț cu Relaxarea , Optimismul si Încrederea Oarbă că “Totul va fi bine”.
Ei și, iată, și pentru că nimic pe lumea asta nu e mai trecător decât ceea ce pare a fi “definitiv” , a venit vremea să încep a constientiza că mai puțină apăsare trebuie să accept în viața mea dinspre lucrurile pe care nu le pot controla. Că Răul nu mai trebuie pus chiar înainte de toate, oricâtă bucurie îmi aducea, odinioara, sentimentul că , iată , acel Rău de care m-am temut, nu s-a produs. Că nu mai trebuie să merg decât “la caștig”, excluzând radical, din capul locului, varianta pierderii. Că micile piedici, neîmpliniri, calcule gresite, plus gura lumii, vesnic slobodă si pe care numai țărâna o poate astupa, trebuie tratate cu firescul “ȘI CE DACĂ?”, rostit cu seninătate, ca o sentință definitivă, dată unui pesimism ce s-a incăpățânat pănă acum să facă legea in viețile noastre.
Și uite-așa, după ani și ani de lupte între Bine si Rău, sesizăm – deie Domnul cât mai mulți dintre noi ! – că secretul victoriei definitive stă ascuns , de fapt, în atât de simplul pas, făcut de la “Dacă…?” la “ Si ce dacă?”
Rubrică oferită de Farmaciile Catena : COMPLEX IMUNITAR
Comentează