Bombănelile Marinei Editoriale

“ Tăcerea e de aur”. Dar mie… nu-mi place aurul!!!

        

…Tata obișnuia să-mi spună “Gura bate c – – u’ ” ( scuze, pentru această introducere vulgară!). Și, deși am fost, în genere, un copil ascultător,  nu știu cum se face, dar acest îndemn l-am ignorat cu conștiinciozitate, cam toată viața. Gura mea a tăcut foarte rar, iar spiritul meu justițiar – moștenit de la același părinte – m-a făcut să nu prea tac. Cu toate riscurile asumate, cu toate consecințele deloc confortabile ale atitudinii mele disperant de “vocale”. Când am avut ceva de spus, am spus. Am corectat, am acuzat, am dat glas, de multe ori, unor adevăruri împărtășite de toți cei din jurul meu, dar exprimate , în final, numai de mine. Nu comentez motivele, nu vreau să fac pe nimeni să se simtă inconfortabil. 

Despre “prieteniile” pe care le-a iscat felul meu direct de a fi, sunt multe de spus, multe de rememorat. Colbul cel mai gros s-a așternut peste episodul din liceu, de la ora de geometrie, cand am avut proasta inspirație ca, depistând o greșeală a profesorului de la tablă, să mă ridic în picioare și să o semnalez. Clasa a chicotit, iar eu mi-am procurat un “prieten pe viață”, în persoana dascălului. Ghilimelele nu sunt plantate întâmplător în context. Patru ani am avut de tras de pe urma “curajului” meu. Ceea ce m-a transformat într-un elev sclipitor la matematică : eram mereu pregătită,  pentru ca răzbunătorul personaj să nu mă găsească niciodată cu garda jos!  

Dar nu despre aplecarea mea către științele exacte este vorba aici, ci despre cea către gesturile “îndoielnice”. Însă deloc “necugetate”. Situațiile în care gura mea mare mi-a adus deservicii au fost multe și…nu întotdeauna mărunte. Eram genul de om care, spre exemplu, văzând că toți din jurul meu lăudau fățarnic o șefă, ridicând-o în slăvi pentru simplul fapt că își schimbase culoarea părului, eram singura dispusă să îi atrag atenția că negrul îmbătrânește și că tunsoarea respectivă îi accentueaza forma rubensiană  a feței. În loc să mă aprecieze, firește, pentru sinceritate, respectiva mă transfera urgent în tabăra “indezirabililor”. 

   …Anii au trecut peste mine, fără să mă înțelepțească prea mult, cel puțin din punctul ăsta de vedere. Am continuat să spun ceea ce gândesc, să mă revolt nu numai pe la colțuri, atunci cand cineva , aflat deasupra mea, greșea sau era nedrept cu altcineva,  să ofer sfatul meu dezinteresat chiar și atunci cand nu mi se cerea și când efectul de turmă ar fi trebuit să mă țină locului, în oastea celor care se supun , fără crâcnire. 

….Atunci când raspund câte unui interviu sau când sunt chemată să vorbesc în fața oamenilor, primesc invariabil întrebări de genul : “Ce le-ați recomanda celor tineri?”. Trecând peste faptul că astfel de exprimări mă fac să mă simt dinozaur ( ceea ce și sunt, probabil!😁), stau mereu pe gânduri, dacă să-i îndemn să învețe “a tăcea”, sau să-și spună mereu, curajos, opinia. Și, de fiecare dată, optez pentru a doua variantă. Doar că…le recomand să fie totuși atenți la interlocutor. Căci, de multe ori, gestul lor le poate fi fatal. 

Vorba unuia din marii înțelepți anonimi ai planetei : “Nu corecta un prost, căci o să te urască toată viața. 

Corectează mai bine un om înțelept și îți va fi recunoscător! “

….Îndrăznește cineva să mă corecteze?!?😁😁

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SEPTOCALMIN FORTE

        

Uscatoare rufe