Am tot ocolit subiectul. Am scris și despre nesimțitul din trafic, și despre iubitul de pe internet, și despre amanții din tinerețe, și despre fanteziile din adolescență, și despre înlocuitorul din plastic cu baterii. Am scris despre bărbații din viața mea, dar despre bărbatul vieții mele când scriu? Cred că acum, de paște, e un moment chiar potrivit.
Vă promit că nu voi cădea în capcana melancoliei, ca să vă plictisesc și să vă-ntristez în săptămâna luminată. Și promit că n-am să plâng. Cel puțin, am să încerc. Chiar dacă el nu mai este, amintirile mai sunt. Și viața face în așa fel încât, vorba lui Creangă, dacă vă mai amintiți, cele rele, să se spele, cele bune, să se-adune. Au trecut doi ani aproape, cele rele s-au spălat. Iar eu am un talent de a alege doar ce-i bun din oameni. Am învățat să fac asta chiar și cu oamenii care m-au rănit. S-a mai diluat și durerea aceea insuportabilă care mă împiedica să răscolesc printre amintiri. Așa că acum eu îmi trăiesc viața mai departe așa cum pot și cum mă duce capul iar el stă acolo, pe un nor, mă veghează și mă scoate din rahaturile în care intru mereu, de voie sau fără de voie.
Ce îmi lipsește cel mai mult? Cred că bunătatea lui. Vrei să știi cât de bun e un om? Fii atent la comportamentul animalelor față de el. Pisica îi știa ora când venea acasă și îl aștepta pe calorifer uitându-se pe geam după el până îl venea sosind, și se repezea la ușă să-l întâmpine.
Când mergeam cu câinele în parc, toți cățeii de pe cuțodrom veneau la el dând voioși din coadă. El îi mângâia pe toți și vorbea cu toți până când stăpânii, mirați și geloși, veneau să-și ia prietenii. Și eu eram geloasă. Eu le găteam, le cumpăram bunătăți și jucării, le dădeam să mănânce, îi periam, îi mângâiam, iar ei îl iubeau pe el. Mai mult decât atât, iubirea era reciprocă, așa că eram geloasă în două direcții, că mi se părea că de când o iubește pe ea – pe rotwaillerița pe care am crescut-o de mică – nu mă mai iubea atât de mult. Dar puteam suporta asta, era ca și cu copiii. Când apar copiii, dragostea se împarte. Îmi lipsește și tovarășul de călătorie, chiar dacă uneori mă enerva că vorbea tot timpul. Ce n-aș da să mă mai enerveze și acum… Îmi lipsește și la shopping, când iau la mână toate articolele de câte cinci ori: le pun odată în coș, din coș pe bandă, de pe bandă iar în coș, apoi în mașină, apoi jos din mașină. Astea el le făcea. Îmi lipsește când mă uit la grădină că nu găsesc pe nimeni să taie iarba din curte. Și că trebuie să mă dau jos din mașină și să-mi deschid singură poarta, ca să intru în curte. Îmi lipsește de sărbătorile pe care le petreci cu cei dragi. Da, știu, am promis că nu voi deveni melancolică. Și am promis că n-am să plâng. Dar, oricât aș vrea, nu mă pot ține totdeauna de cuvânt. Cel mai mult îmi lipsește însă că nu-mi mai poate spune te iubesc, așa cum a făcut în fiecare zi a vieții noastre împreună. Deși, uneori, de pe norișorul de unde mă veghează și mă scoate din rahat, îl aud câteodată cum spune: “Să nu uiți niciodată că te iubesc”.
Comentează