Ziua în care barza mi l-a adus pe Sergiu

Poate că e ușor deplasat subiectul prezentului editorial. Dar am simțit nevoia sa-l scriu. Pentru că un om pe care-l iubesc până la cer și înapoi lasă astăzi în urmă o jumătate de secol. Desigur că-l așteaptă cealaltă în fața sa, însă borna atinsă astăzi nu poate trece neobservată. Mai cu seamă de un jurnalist care astăzi vrea să-și scoată în primplan o altă dimensiune : pe aceea de soră mai mare.

Deși și eu, odinioară, ca orice copil, mi-am dorit întotdeauna să fiu buricul Universului și să-i joc pe degetele răsfățului pe toți cei mari din jurul meu, la un moment dat, pe la 5-6 ani, m-am trezit încălecată de o mare dorință. Nu mare, imensă! Nu cred că avea nici în clin nici în mânecă cu capriciile vârstei, ce caracterizează cam orice copil de atunci și de acum. Era o dorință care călătorea spre mine dintr-o adâncime pe care nu mi-o deslușisem până atunci : am început să-mi doresc cu ardoare… UN FRATE!

Asemeni unui bulgăre de zăpadă care, pornind din vârful muntelui, acumulează, prin rotogolire, noi straturi de nea, devenind uriaș, tot așa dorința mea de a fi sora unui frate mai mic creștea de la o zi la alta, exasperându-i pe părinții și așa sufocați de problemele vieții de zi cu zi și care tocmai erau fericiți că, cu chiu cu vai, mai cu eforturi proprii, mai cu o “îngrijitoare” tocmită în perioadele dificile ( pe atunci bonele se numeau “îngrijitoare” proveneau de la țară și erau de o modestie și o curățenie feroce), reușiseră să mă aducă la o vârsta la care se puteau înțelege cu mine. Aveam vreo 5 anișori. Eu însă, cu tenatcitatea care nu m-a părăsit niciodată, am început să-mi pretind dreptul la a fi “soră mai mare”. Și, pentru că un deștept al vremii care probabil voise să-și râdă de mine, mă informase că, pentru ca barza să-mi aducă un frate ( pe atunci, în mintea mea, copiii încă erau livrați de catre berze!) nu trebuia decât să pun, cu regularitate, seara la culcare,… “zahăr în geam”! Cică doar așa zburătoarea, furnizoare de bebeluși, se va abate , la un moment dat, si pe la locuința noastră. Prin urmare, timp de vreo doi ani, rezervele de zahăr ale alor mei s-au subțiat constant, au crescut în timp pedepsele aplicate mie de tata, “ca să mai termin cu prostiile astea”…

…Nu știu exact ce resorturi interne ale familiei au fost generate de lacrimile și zbaterile mele, cert este însă că, pe la 8 ani și ceva, pe când pierdusem orice speranța de a câstiga și eu un partener de șotii sub forma unui frate mai mic ( așa cum aveau unii din invidiații mei colegi de școală) , burtica mamei a început să crească în mod suspect și, curând, mi s-a explicat că “mama nu se îngrașă pur și simplu, ci că acolo, în pântecele său, crește un frătior sau o surioară. ( pe atunci ecografia abdominală era în stadiul de… Jules Verne!) Trec peste explicațiile puerile ce mi-au fost oferite gradual, pe tema apariției vieții și genezei bebelușilor ( în vremurile acelea părinții erau mai pudici decât preșcolarii de astăzi!), cert este că devenisem cel mai fericit copil de pe pământ si protectorul No.1 al mamei mele, devenită în chip miraculos, purtătoare de frățior. ( “ecografia” mea mentală mă asigura că va fi un “bebe cu puțulică”!😁). Prin urmare, scopul meu principal în viață devenise acela ca mama să mănânce mult și bine, să nu ridice greutăți, să nu se enerveze, iar în transportul în comun făceam scut în jurul mamei, având grijă ca , în înghesuială, nimeni să nu-i atingă din greșeală burtica. Și, deci, pe frățiorul meu!

Bref. Lunile au trecut greu. Îmi găseam de lucru cu școala, dar parcă nici notele de 10, pe care le aduceam acasă pe bandă rulanta, nu mă mai bucurau într-atât. Bucuria mea fusese programată către finele lui august, prin urmare am traversat o “lungă vară fierbinte”, îngreunată de superstiția existentă pe atunci ( o fi rămas valabilă?!?🤔) și potrivit căreia, nu e bine să-i cumperi niciodată în avans viitorului bebeluș nicio hăinuță, nicio jucărie. Deci…nu puteam face nici măcar pregătiri “de bun venit”!

Așteptam prin urmare finele lui August, cu ardoarea cu care îl așteaptă copiii pe Moș Crăciun. Al meu urma să-mi aducă cel mai visat cadou și priveam cu emoție burtica mamei, care devenise un soi de “sac al Moșului”, ce ascundea un “ceva” pe care-l cunoșteam, dar nu știam cum arată. Cu siguranță, foarte frumos – îmi ziceam, pentru că omenirea decretase demult că “fetele seamănă cu tații, iar băieții – cu mamele. Iar eu aveam o mamă foarte frumoasă!

A venit noaptea dinspre 29 spre 30 august. Somnul meu de copil era unul adânc, prin urmare n-am auzit cand
în apartamentul nostru de bloc s-au petrecut “lucruri” : abia dimineața tata ( care în ziua respectivă , în mod surprinzător, nu s-a mai dus la Redacție) mi-a spus că noaptea către zori a dus-o pe mama la Maternitate. “Așteptăm acum să nască!”- a mai susurat vocea tatei, în inflexiunile căreia am descoperit o emoție ciudată.

Și…am început să așteptăm….

…Pe la ora 12 și jumătate a sunat telefonul. Și eu și tata am încremenit din ceea ce făceam ( eu , ca de obicei, eram cu nasul în cărti – cred că citeam, pe atunci “Cireșarii”) ne-am privit lung, după care tata s-a repezit la telefon, iar eu am rămas cu privirea înfiptă în profilul său. Țin minte că tata ținea cu o mână receptorul, iar pe cealaltă și-o plimba prin păr, într-o cadență nesfârșită, transformandu-l în vâlvoi ( tata a avut întotdeauna un păr foarte bogat, ondulat chiar, pe care din păcate nu l-am moștenit). Dădea din cap, repeta mereu “Da…da…da…”, după care a întrebat ceva de niște ore de vizitare și a lăsat receptorul jos. M-a privit și mi-a spus, cu vocea severă în care mi-a îmbrăcat cam toată copilăria : “Ai un frate. E sănatos, are 3 kile șase sute șaptezeci și 52 de centimetri”. Atât. După care s-a îmbrăcat și a ieșit.

Am stat câteva secunde năucă în mijlocul sufrageriei , tot repetând în gând : “Am un frate. Treikileșasesuteșaptezeci, cinzecișidoi de centimetri..”. După care țin minte că mi-am îmbrăcat cheia de gât și am zbughit-o afară. Timp de aproape o oră am alergat, cu sufletul la gură, prin tot Parcul Floreasca ( blocul părinților se află chiar pe “malul” parcului) , anunțându-i pe toti cei ce-mi ieșeau în cale – cunoscuți sau necunoscuți – că “Am un frate, care cântărește treikileșasesuteșaptezeci și măsoară cinzecișidoi de centimetri!” Toți mă felicitau, de parcă inventasem leacul care îți oferă tinerețea fără bătrânețe sau pusesem capăt războaielor de atunci ale planetei, eu mă simțeam atât de importantă și chiar așa și era : nimic nu mai conta pentru mine, în acele clipe : decât faptul că, în fine, am un frate . Gras sau slab, lung sau scurt – astea erau deja niște detalii nsemnificative….

….De la acea zi se împlinesc astăzi 50 de ani. Pentru mine, amintirea sa este atât de proaspătă, încât anunțul solemn al tatălui meu si sunetul receprorului lăsat în furca neagră a telefonului îmi răsună și astăzi în urechi, cu aceeași limpezime. Între timp, Sergiu a devenit un bărbat de nota 10, sprijinul meu prețios în cele mai dificile momente ale vieții, omul pe care îl iubesc nesfârșit. “Frățiorul meu cel mic” este astăzi adult, și-a adăugat destule kilograme și destui centimetri la cei din debut, și și-a mai adăugat o familie frumoasă și un fecior adolescent, premiant la școală și frumos educat de severul său tată – după modelul propriului părinte. Iar eu îl privesc fericită, amintindu-mi de toți acei ani în care mi-am exercitat cu atâta încântare, atribuțiile de soră mai mare, necontenind niciodată să le mulțumesc părinților mei – în gând sau chiar și prin viu grai – pentru darul extraordinar, oferit mie cu jumătate de secol în urmă.