Undeva, la o aruncătură de băț de București, mai precis la Snagov, poți lua o gură de…Maramureș! Cine a 
călătorit în nordul țării – acolo, unde se agață harta-n cui , cum ne place să spunem – greu să se fi putut întoarce înapoi fără să-și lase o părticică din suflet acolo, în frumosul Maramureș istoric, plin de poezie , cu peisaje ce-ți taie răsuflarea și oameni ce ți se lipesc de amintiri…
Așa a pățit și omul de afaceri Cristian Dumitrescu. După o lungă și grea perioadă de surghiun, întâmplată în Canada, în complicații ani ai dictaturii lui Ceaușescu, Cristian s-a întors acasă. Iar unul din primele sale drumuri a fost în nordul țării. Nu mai văzuse Maramureșul până atunci, iar impactul emoțional a fost atât de mare, încât, odată întors acasă, a simțit nevoia să-l recreeze aici, lângă București. La început pentru sufletul lui. Casei maramureșene pe care și-a înălțat-o în chip de casă de vacanță, i-au urmat altele și altele,
construite și mobilate în stilul celor autentice, adunând în lăuntrul lor , precum mici muzee risipite prin verdeața locului, obiecte din Trecut și lucruri tradiționale din locuințele maramureșenilor. Până și porțile maramureșene și crucile Cimitirului Vesel de la Săpânța și-au găsit loc în verdeața abundentă ce creează decorul de vis al Grădinei Vlahiia – micuțul teritoriu de vacanță creat de Cristian Dumitrescu.
…Gazda mă însoțește prin el, povestindu-mi cu patimă despre afacerea sa…Soarele pișcă tare , lăsând să se simtă
în văzduh amenințarea furtunii. Probabil că , dacă aș fi fost aici în primele clipe ale dimineții, ar fi fost o liniște de mormânt, clintită doar de cântecul cocoșilor și tremurul frunzelor din copaci. Acum însă e un zumzet vesel în jur : un team-building de la o firmă cu ștaif e în plină derulare, amestecând dialogurile profesionale a câtorva zeci de oameni, cu bunătățile adunate pe mesele ce colorează rustica terasă a restaurantului. La doi pași de meseni, doi purcei rotofei se răsucesc, sfârâind, într-un proțap, aruncând în jur miresme greu de înfruntat…Cristian Dumitrescu îmi îmbracă în povești frumoase plimbarea : intrăm în vastul restaurant decorat
rustic și el, în care, pe un perete uriaș, se derulează, în fotografii, un arbore genealogic din care gazda îmi extrage numele celebre ale unor înaintași ai săi. Coborâm în cramă, unde se întâmplă, la cererea vizitatorilor, oacheșe degustări de vinuri, apoi intrăm în câteva căsuțe țarănești, a căror aromă de curățenie se află în așteptarea oaspeților. Iată și o “copie în miniatură” a unui lăcaș de cult tradițional, în care, deseori, au loc mici ceremonii religioase… Urmează un solar în care prind viață legumele se vor fi investite apoi în bunătățile restaurantului, apoi manejul , împrejmuit de grajduri din care blânzi armăsari se lasă mângâiați de vizitatori. Tot aici, “copiii de la oraș”, care n-au văzut vaci, capre, găini și alte asemenea lor, decât în carțile cu poze, pot face cunoștință cu acestea “în carne și oase”, în micuța ferma de animale… Pe malul unui “lac al codrilor albastru”, câțiva clienți stau la o masă, la o cafea, privind către puzderia de pesti care se zbenguie în apă. Speciile se regăsesc și in meniul tipărit al restaurantului, care abundă în elemente “home-made” și BIO.
….Și brusc “Maramureșul” se termină. Dincolo de hotarul unei noi porți, intrăm într-o zonă stranie, 
neașteptată. Parcă suntem în Italia, într-unul din însoritele sale orășele , cu clădiri vechi și piațete micuțe în care susură câte-o micuța arteziană, iar câte o statuie strecurată dibaci rimează cu abundența de verdeață și flori. Este zona care-i amintește lui Cristian Dumitrescu de Italia, țara sa preferată, în care a petrecut ceva vreme și care i s-a lipit și ea de suflet. Dar aceasta este “zona privată” a afacerii sale, locul de vacanță în care se retrage, alături de soția sa – o pictoriță talentată și de feciorul lor – un puști delicios de 3 anișori, care mână cu hotărâre, pe aleile complexului, un “bolid” electric puțin mai mare decât el. Aici, în felia asta de “Toscana”, ne așezăm la o poveste, pe care o începem , cum anume, dacă nu din îndepărtatele vremuri ale copilăriei…
Cristian Dumitrescu : – Am avut o copilărie foarte frumoasă. S-a întâmplat la Fagăraș. Tata era agronom și a fost repartizat acolo. De fapt, de loc ai mei erau din zona Bucureștilor și din Argeș. Până la 13 ani am locuit la Fagăraș, făcându-mi toate vacanțele la București, în casa bunicului, în Vatra Luminoasa, unde locuiesc și astăzi. Am fost un copil cuminte și, mai ales, foarte liber. Aveam înclinații spre artă: desen, pictură, sculptură. Dar eram foarte bun si la matematică. Mai ales la geometrie, de aceea am decis mai târziu să fac arhitectura, care combina una cu alta…
Marina Almășan : – Acum încep să înțeleg cine se află, de fapt, în spatele întregii afaceri de aici… Dar până să 
ajungem la Gradina Vlahiia, mai avem de parcurs niște file de poveste! Înțeleg că orin anii ‘70 au început marile “aventuri” ale vieții dumneavoastră..
Cristian Dumitrescu : – Da, am căzut la Arhitectură, primul după linie (!), apoi am făcut armata. Un an și 4 luni.
Marina Almășan : – Cu ce v-a lăsat armata? Cum v-a schimbat?
Cristian Dumitrescu : – N-am regretat niciodată această etapă! Armata este, de fapt, o viața de om, redusă la 1 an și 4 luni. Mergi avolo, te rade-n cap, pornești de la zero, toată lumea e egală și “înaintezi” în funcție de cum te descurci : eu am fost cel mai bun la transmisiuni ( poate m-au ajutat și lecțiile de pian, la Morse!) și am devenit foarte important, eram respectat de generali, de toată lumea, după care urmează “ciclul 2” și iar o iei de la capăt, cu măturatul pe jos etc. Ca la pensie, cand nu mai are nimeni nevoie de tine…
Marina Almășan : – ..Revenind la firul poveștii dvs : ce anume v-a făcut ca , la un moment dat, să spuneți : “Gata, eu m-am săturat, vreau să-mi caut norocul în altă parte”?
Cristian Dumitrescu : – Mi-am căutat libertatea… Pentru părinți a fost un șoc, dar nu s-au opus, m-au susținut, cu durere mare în suflet. Eram la Facultate , la Construcții ( renunțasem la Arhitectură) și m-au exmatriculat imediat ce mi-am cerit pașaportul. Am avut câteva peripeții, practic drumurile mele aici deveniseră închise. Am fost chiar arestat pentru “parazitism”, vreo două săptamâni și…am plecat! M-am dus la Viena, unde se ajungea pe atunci fără viza, de acolo în Italia , unde se afla fratele meu, care plecase cu ceva timp în urmă, ca dizident, și de acolo mi-am cerut emigrarea în Canada. Și am plecat în Canada cu 60 de dolari în buzunar….
Marina Almășan : – Deci să înțeleg că ați avut începutul acela clasic, în care emigrantul spală o vreme vase, până ajunge..milionar!
Cristian Dumitrescu : – Cam așa. Nu vorbeam engleză, pentru că eu făcusem franceza la școală, plus obligatoria 
limba rusă, am ajuns la Toronto . Eram decis să încep de la zero, undeva unde nu am pile, nu am cunoștințe, n-am ajutor, n-am nimic. Așa ca, da, am spălat și vase, primele cuvinte pe care le-am învățat au fost “Very busy today” ( sunt foarte ocupat astăzi – n.a.) – le-am învătat de la Papa Luis – un argentinian de vreo șaizeci și ceva de ani, care nu vorbea nici el engleza, dar știa “forks”, “spoons”, “coffee cups” ( furculițe, linguri, cești de cafea – n.a.) . Apoi am lucrat la un bar, apoi ca desenator tehnic. Am ajuns , într-un târziu, angajat la General Electric, apoi la IBM – unde am lucrat în proiectare, pe cele mai tari computere din lume.
Marina Almășan : – Grozav! Câți ani de Canada aveți în spate?
Cristian Dumitrescu : – Vreo 12-13. În ‘90 am venit aici, la un târg, am deschis aici o firmă, am facut o vreme “naveta” în Canada, dupa care…am rămas aici, nu m-am mai întors acolo.
Marina Almășan : – Ce anume v-a convins să ramâneți aici?
Cristian Dumitrescu : – De fapt, de-abia așteptam să mă întorc. În Europa și in Romania, bineînțeles. Motivul principal al rămânerii mele a fost SPERANȚA. Entuziasmul acela, de dupa ‘90 : “Gata! Acum o să fie bine și la noi!”. Un entuziasm pe deplin justificat, că doar ați văzut ce s-a întâmplat în celelalte țări. Am călătorit mult în Europa , am constatat evoluția altor țari și eram convins că așa se va întâmpla și la noi…
Marina Almășan : – …și, după 30 de ani, cum vi se pare? În ce s-a transformat entuziasmul de la început ?
Cristian Dumitrescu : – Sincer? Nu mi-a trecut! Sunt român, sunt patriot, sunt fericit că sunt acasă, mă bucur – și se bucură și prietenii mei – că nu sunt acum la New York sau la Londra, sau la Paris – ați văzut ce e în lume!
Marina Almășan : – Și totuși, de ce nu reușim si noi să miscăm lucrurile în directia în care au evoluat țările Europei pe care spuneți că le-ați vizitat? Care credeți că e problema noastră? Ce “diagnostic” i-ați pune
României?
Cristian Dumitrescu : – Nu s-a vrut. Am avut niște guverne care pur și simplu n-au vrut….Dar eu sunt un om credincios și eu chiar cred ca Romania o să reziste. E o perioadă care va trece, veti vedea…
Marina Almășan : – Și pentru că ați imprimat, prin acest răspuns, o notă optimista dialogului, am să schimb
brusc și eu registrul , și o să vă întreb : care este legătura dumneavoastra cu Maramureșul?
Cristian Dumitrescu : – Odată întors în România , prin natura business-ului meu am călătorit mult în țară si am avut șansa să vizitez Maramureșul. Și mi-a plăcut foarte mult. Mi-au plăcut oamenii, mi-a plăcut arhitectura caselor, peisajele, felul de a fi al localnicilor…
Marina Almășan : – …și ați început sa-l “dezmembrați” și să-l aduceți, pe bucățele, la București!
Cristian Dumitrescu : – Nici chiar așa! Începuseră chiar ei să-l dezmembreze : își puneau casele vechi , de lemn, pe foc și construiau în loc case de marmură! Uitați-vă și dumneavoastră : ce a mai rămas din Marmureșul de altădată?!?…Afacerea mea de acum nu a fost una premeditată. Eu am lucrat în IT, pe calculator, dar am simțiti dintotdeauna dorința de a avea o casă la țară. Mi-am construit-o aici, în stil maramuresean. În timp, am cumpărat terenul din jur – la început pentru cultivarea lui, pentru hrana animalelor… și…uite-așa a apărut Grădina Vlahiia. În 2008 mi-am lichidat afacerea anterioară și, la câțiva ani m-am hotărât să mă apuc de agroturism.
Marina Almășan : – Care sunt, concret, atu-urile locului?
Cristian Dumitrescu : – Locul este, de fapt, o miniantură de sat românesc, nu aș spune numai maramureșean : pentru ca, ați vazut, am ceramică de Horezu pe pereți, am fotografii vechi de familie. Sunt apoi aceste case vechi, maramureșene – două au peste 100 de ani, una – peste 200, un Muzeu al icoanei – în fapt, o copie după mânăstirea din lemn din Vâlcea, apoi livadă, viță de vie, arbusti, animale domestice de tot felul. În concluzie , e un loc în care cineva care nu mai are acces la o bunica la țară, poate cunoaște aici tradiția de odinioară a satului românesc.
Marina Almășan : – Și pentru că am constatat că sunteți un om de neoprit, banuiesc că nu vă veți opri aici. Ce anume ar mai urma?
Cristian Dumitrescu : – Aș mai adăuga două case, pentru a suplimenta locurile de cazare care deocamdată sunt doar 18 și visez să construiesc și un han – gen Hanul lui Manuc – dar mult mai mic, cu piscină și cu hamam, care sa fie atractiv și în perioada iernii.
Marina Almășan : – Si v-am surprins, spunându-mi la un moment dat, că la final, probabil ca veți vinde totul. 
Sper că a fost o glumă!..
Cristian Dumitrescu : – Nu în totalitate. Să știți că, pentru a ajunge l ceea ce vedeți acum , a fost un drum tare greu. Și cel mai greu mi-a fost cu oamenii. Să-mi fac o echipă ca lumea. Dar am fost dezamăgit de hoție, de intrigi, certuri, lipsa de profesionalism… Oricum, se întâmplă ceva de neexplicat : am ajuns să angajez persoane din Sri Lanka, iar românii șterg la fund babele din Italia! Nu pot să înțeleg, nici în ruptul capului, această migrație…
Marina Almășan : – Dacă vi s-ar mai oferi o oportunitate, ați mai pleca din țară?
Cristian Dumitrescu : – Categoric nu! Pentru mine, cel mai greu moment al vieții a fost cel al plecării din țară. Și-mi vine să plăng, de câte ori mă gândesc… ( se oprește din raspuns și îl simt lăcrimând…) . Deci nu, chiar dacă sunt cetățean canadian , nu voi mai pleca de aici niciodată! Nici chiar dacă începe războiul!
Marina Almășan – Și ce lecții de viață îi veți transmite fiului dumneavoastră, atunci când va incepe să înțeleagă lumea din jurul său?
Cristian Dumitrescu – ..asta dacă mai apuc! Am 66 de ani, vreo 6 stent-uri la inimă…O să-i insuflu spiritul familiei, al unei vieți în libertate. Să creadă în Dumnezeu. Vreau sa-l învăț ceea ce am înțeles eu abia acum, spre sfârsitul vieții : că toate dificultățile și nenorocirile în viața se trag dintr-un păcat mic. Dacă faci un păcat mic ( teufie, minciună, înșelăciune) – orice astfel de păcat mic se amplifică și, în decursul anilor devine mare și-ți creează foarte multă suferință… Eu personal, câmd simțeam că fac o greșeală, mă așezam la masă și-i scriam o scrisoare lui tata, îi povesteam ce s- întâmplat, mă descărcam, dar nu i-o trimiteam! …Era un fel de spovedanie. Și ea mă readucea pe linia de plutire. Practic, în orice situație dificilă, mă întrebam : oare ce-ar fi zis tata acum? Oare cum ar fi procedat tata?
Marina Almășan : – Înțeleg că părintele dvs v-a fost un soi de “model în viața”..
Cristian Dumitrescu : – Da, a fost…( ochii i se umplu din nou de lacrimi..)
Marina Almășan : – …constat că sunteți o persoană foarte sentimentală…Spuneți-mi, cum vă vedeți în anii ce vor urma? 
Cristian Dumitrescu : – Nu mă văd, nici în ruptul capului, pensionar! Deși ăștia, cu COVID-ul lor, ar vrea să ne
vadă oale și ulcele, deci nu vreau să mor pensionar, vreau sa mor muncind, vreau să-mi dea Dumnezeu timp și sănătate, sa-l duc pe ăsta mic – pe Achim Cristian – cât pot de mult, să-l educ frumos… Și aș mai vrea să-mi scriu memoriile, caci am avut o viață interesantă , întâmplată în două lumi diferite…
Marina Almășan : – Abia aștept să vi le citesc! Vă mulțumesc pentru interviu!
Cristian Dumitrescu : – Și eu vă mulțumesc! Mi-ați răscolit amintirile!…
NOTĂ : În această sâmbătă, pe TVR2, la ora 15, domnul CRISTIAN DUMITRESCU va fi oaspetele emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10” !
Foto: Gini Ignat
Comentează