Diverse

Imperiul Fricii

 

Motto:,,Primul semn al prostiei este absența totală a rușinii,,

SIGMUND FREUD

După cum probabil ați remarcat – sau nu -n-am mai apărut de multă vreme în paginile electronice ale revistei. Electronice, da, că, vorba ceea, digitalizarea ,,e-n toate ce sunt și-n cele ce mâine vor râde în soare,, , vorba poetului… La ce bun să mai scriu? La ce bun să fiu eternul Don Quijote, pe care nu-l bagă nimeni în seamă? La ce bun să mă chinui sisific, încercând să fiu atent la orice cuvințel și la orice virguliță, ca nu cumva să greșesc din punctul de vedere al ,,minunatei,, corectitudini politice? Întrebări fără răspuns, desigur. M-a stârnit însă articolul Marinei, în care relatează despre pumnul în gură care i s-a pus. Firește, cozi de topor există pretutindeni, numărul lor crescând exponențial în ultima vreme. Cunoașteți desigur parabola cu copacii din pădure, care sunt tăiați de lama toporului, dar coada acestuia e făcută din lemnul unuia de-al lor, din pădure… Să nu divaghez, însă. Probabil cunoașteți sau măcar ați auzit și de celebra teorie Kubler-Ross, cea despre etapele durerii. Există 5 etape ale durerii, ale nenorocirii, ale veștilor proaste, și anume: ANGER, DENIAL, BARGAINING, DEPRESSION, ACCEPTANCE, într-o traducere la prima mână: FURIE, NEGARE, NEGOCIERE, DEPRESIE, RESEMNARE. Ce să vezi, sună cunoscut, nu? Teoria apare ilustrată într-un film admirabil al lui Bob Fosse, ,,All that Jazz,, , cu Roy Scheider în rolul principal. Personal, am trecut prin cele 5 etape pe parcursul anului nenorocit și adânc blestemat, 2020, pe care vreau să mi-l scot definitiv din memorie, ca și cum nu ar fi existat vreodată… Din nefericire- așa cum se pare că toate pe lumea asta tristă se repetă ciclic – am revenit la prima etapă: anger, furie! Și, îmi permit să cred, pe bună dreptate, ba chiar pe foarte bună dreptate, că furia mea mi se pare profund justificată. Să mă explic: dictatura militaro-medicală instaurată în amărâta asta de țară ne-a transformat încet, dar foarte sigur, în personaje demne de cele mai ciudate romane științifico-fantastice elaborate vreodată, pe lângă care ,,1984,, al lui George Orwell devine un basm pentru copilași… Cred că am tot dreptul să-mi manifest furia, fiind unul dintre cei mai corecți și ascultători taciți ai regulilor impuse cu forța. Știu, știu,peste tot e la fel, toți bâjbâie în lupta cu un dușman mai mult decât nevăzut, planeta e pe marginea abisului, știu toate astea. Am stat arestați la domiciliu asemeni unor bieți șobolani băgați în cuști, în vederea experimentelor, nu am crâcnit, nu am scos măcar o vorbă de protest. Am asistat cu scârbă de nedescris -în cuvinte normale sau civilizate – la încălcări ale restricțiilor, încălcări peste care ,,șmecherii,, au trecut ca și cum n-ar fi existat… M-au adus în pragul depresiei (furibunde, normal) sirenele amenințătoare ale miliției (sic!), salvărilor etc., care defilau noapte de noapte pe sub geamul locuinței, mă rog, celulei. Tocmai pentru a induce o permanentă stare de frică, de amenințare mai mult sau mai puțin tăcută. În niciun caz tăcută… Căci, până la urmă, despre asta e vorba: de a fi silit să trăiești ca nativ al Imperiului Fricii… Să nu fiu interpretat greșit – nu de alta, dar părerangiii de pe feisbuc atât așteaptă, atât așteaptă, pentru că doar atâta știu: atacuri, atacuri, batjocură, o,da, și, neapărat, deținerea adevărului absolut. Ei, da, ei chiar cred că dețin adevărul ultraabsolut. E treaba lor, pentru mine ei nu există. Să revin, însă. Spuneam să nu fiu interpretat greșit: da, sunt convins că nenorocitul ăsta de virus există, există nenumărate pierderi de vieți omenești, chinuri de nedescris, drame, tragedii… Și, peste toate, o tristețe imensă și o totală lipsă de speranță. Nu cred că exagerez. În rarele ieșiri din celulă am ocazia de a vedea trecătorii, puțini dealtfel, cu o incomensurabilă tristețe în priviri. Căci da, atât a mai rămas din chipul uman: privirea, ochii. Restul, acoperit de măști care o zi sunt bune, altă zi, neconforme. O zi cu rezultate fabuloase, altă zi, numai bune de aruncat la gunoi. Firește, în funcție de cele care trebuie vândute mai întâi. Oamenii sunt triști dar, mai ales, plini de ură. Lucru absolut firesc din moment ce – la cel mai înalt nivel – ura, răutatea, învrăjbirea au devenit literă de lege. Nescrisă sau nu. Dar dă rezultate. Din plin. Ce să vezi, ținta a fost atinsă, cu asupra de măsură. Zilele trecute am asistat la un spectacol de-a dreptul macabru: o borfetă machiată țipător – cum altfel – și cu buzele parcă umflate la vulcanizare, urla din răsputeri la o biată băbuță aflată pe scara autobuzului: ,,Stai mai departe de mine, nenorocito!,, Băbuța fiind în coborâre, nu avea cum să stea la distanța reclamată de borfetă…

Idioata urla ca o isterică, dar eu sunt convins că la sfârșit de săptămână e prezentă la Sinaia, pe vreo pârtie de ski, la interminabile cozi, unde nu mai are curajul să cârâie față de cei din jur… Apropo, ați observat că, mai nou, am devenit un popor de schiori? Care cum îl cauți, e pe pârtie. Care cum îl întrebi, n-are timp de tine, că e la ski… Bravos, națiune! Halal popor!

Mai nou, oriunde îți arunci privirea, dai de vaccin. E bun! Ba nu, nu e bun! Te omoară! Ba nu, nu te omoară, aproape că îți asigură viață veșnică! Fă-l! Nu-l face! Mai așteaptă! S-a descoperit altul! Ba nu, e ăla dinainte, dar are și un liliac minuscul în componență! Floare de liliac??? Nu, bă, liliac de ăla, de la Wuhan, ce dracul!

Și uite-așa, plandemia își vede frumușel de treabă înainte… Ba mai mult, virusul zboară din floare în floare cu osebire între 23 și 5 dimineața, atunci când, bietul, se duce și el la culcare, ca orice virus care se respectă… Păi nu? Și atunci? Atunci, după ce ai scăpat – eventual – de depresie, ajungi la punctul 5. Logic. Resemnarea… Așa că… Așa că vă spun cum am reacționat eu. Destul de simplu. Am eliminat toate posturile de știri panicarde și înspăimântătoare, adică toate… Ascult muzică clasică, de altminteri recomandată mai întotdeauna în asemenea perioade. Și nu numai… În rest, mi-am impus o întoarcere în timp, și anume, în anii 60-70, am scos din dulap pick-up-ul și impresionanta colecție de discuri vinil. Nu există nimic mai încântător decât micuțul fâșâit al discului între piesele muzicale. Idolii mei din tinerețe răsună cât e ziua de lungă în difuzoarela date la minimum, ca să nu cumva, vai, să deranjez minunații vecini de la etaj… Care, ați ghicit, sunt mai mult la schi… Avantaj eu!

Sigur că toată viața mi-a plăcut să muncesc din plin. Nici în anul blestemat nu am stat. Nici eu, nici soția mea. Vara, am jucat pe acoperișul fierbinte al teatrului, soția mea a filmat niște reclame, am făcut, sub bagheta unui prieten, un lung metraj ș. a. m. d.

Mai mult, am jucat și în Sala Mare a teatrului, cu o treime din spectatori. Multă bucurie am adus oamenilor. Păcat că, la aplauze, nu am văzut în sală decât o mare de măști… Dar parcă privirile nu le mai erau atât de triste. Pentru puține clipe, am avut satisfacția că, poate, mai e nevoie de noi, ăștia care mai avem posibilitatea de a face un picuț de cultură. Și de a încerca să mai aducem o mică rază de speranță…

Și, cu toate acestea, Imperiul Fricii își întinde în continuare tentaculele viscerale și scârboase peste toți… Nu văd prea curând o ieșire. O ieșire onorabilă, în niciun caz…

V-aș ruga să observați că am evitat cu bună știință abordarea vreunui punct de vedere politic. Nu e cazul, pentru că – strict din punctul meu de vedere – oamenii politici de la noi sunt la nivel de egalitate cu părerangiii de pe feisbuc. Destul pentru azi.

Mă duc să mai ascult niște muzică, apoi ies cu cățelușul. Repede de tot. Nu de alta, dar la ora 23, Imperiul Fricii mă trimite înapoi în celulă. Și bani de amendă nu am… Noapte bună, popor amărât!…

EUGEN CRISTEA