Bombănelile Marinei Editoriale

Zile complicate…

 

De ce anume sunt complicate, nu trebuie să mai povestesc…

Mulți s-au întrebat, probabil, de ce am redevenit “vocală”, într-un caz aparent “demult închis”. Da, spre fericirea mea, presa a închis demult cazul. Viața, iată, l-a “redeschis”. În sufletul meu însă punctul nu a fost încă pus. Continuă să-l înlocuiască semnele de întrebare…

Mulți poate m-au judecat că vorbesc, în loc să tac. Că n-aș avea dreptul… Poate că rândurile de față sunt pentru ei…

Mi-am spus părerea și mi-am deschis sufletul,  pentru că așa simt. Pentru că sunt un om deschis, un om al comunicării ; pentru că iubesc oamenii, pentru că nu m-am izolat niciodată de ei, pentru că atunci când am vrut să spun ceva, am spus;  probabil că din acest motiv m-am și făcut jurnalist . In plus, oamenii se manifestă diferit în momentele de cumpănă : unii tac și se închid în sine. Alții aleg să se exteriorizeze…

     ….Zilele acestea au erupt din mine sentimente și emoții pe care le credeam îngropate pe veci în abisul sufletului meu. Mi-am permis o lacrimă, o nostalgie, un gând. Poate o revoltă mocnită…Le-am slobozit în spațiul public. Pe undeva, erau emoții pe care nu am apucat să le exprim atunci, demult, cu 10 ani în urmă, pe când trăiam parcă o altă viață. Că aceasta din urmă mi-a fost, al un moment dat,  furată…nu  mai spun. Pare deja melodramă și oricum, e (melo) drama mea și a fiului meu și nimeni niciodată nu va simți ca noi. Poate că unii vor simți mai intens, alții  mai plăpând, dar ca noi, sigur nu va simți nimeni.

Am dat presei , zilele acestea, fix o declarație și un interviu. Atât. Ziarele și emisiunile de știri sunt pline însă de titluri halucinante, de citate rupte din context, de răstălmăciri. Aflu , deschizând calculatorul sau citind croll-urile de la televizor, că declanșez războaie, că arunc acuzații, că atac, judec, cer socoteală. Nicidecum. Aș vrea, dacă se poate,  să pot uita și să nu-mi mai intersectez niciodată gândurile cu acel Trecut.  Și nici ele, războaiele,  nu-mi mai sunt de folos. Nici mie, nici fiului meu,  lăsat fără tată la vârsta la care un copil intră în cea mai complicată etapă a vieții sale. Nu-i sunt de folos războaiele nici măcar memoriei tatălui său, omul pe care amândoi l-am iubit atât de mult și pe care l-am crezut pe veci al nostru. Nu ne sunt de folos nimănui dintre noi războaiele,  așadar. Deci nu le căutați în orice respirație a mea..

Cum nici pacea  nu ne mai e de folos, căci am avut atâta nevoie cândva de ea, și nu am fost lăsați să o avem. Pacea familiei noastre a fost curmată abrupt, din motive pe care nu le vom afla niciodată, nici eu și nici fiul meu,  întrucât cel plecat,  singurul care le știe, le-a luat cu sine Dincolo…

    Zilele acestea am fost impresionată de un lucru : de unda de simpatie și empatie venită din partea a sute de oameni, mulți dintre ei total necunoscuți mie. De mesajele de condoleanțe, prin care au dat de înțeles că, în conștiința lor, imaginea familiei noastre – mamă, tată și copil – a rămas intactă. Am rămas impresionată de gestul unor prieteni virtuali de a-mi lua apărarea față de unii, nu mulți,  dar agresivi, care m-au atacau absurd, cu argumente izvorand din veninul dezinformărilor fără sfârșit ce au îmbrăcat povestea divorțului meu.
Mulți m-au întrebat de ce nu șterg comentariile veninoase. De ce să le șterg?!? Chiar și semnatarii lor – de cele mai multe ori,  acționând dindărătul unor conturi false – au dreptul la opinie. În plus, știm cu toții că in viață nu avem numai prieteni , ci și adversari. Trecând peste agresivitatea lor, cu care niciodată nu voi fi de acord, au și aceștia dreptul la opinie. 

Dar celor mulți și empatici, prietenilor mei minunați pe care Facebookul mi i-a adus în viață – întreaga mea prețuire. Amintindu-mi cât venin a curs pe nedrept , acum 10 ani,  la adresa mea, aproape că ajunsesem  să cred că nu voi reuși să îi conving niciodată pe cei din jur de adevărul privind tragedia familiei noastre,  de buna mea credință și de drama prin care treceam…Am strâns atunci din dinți, m-am înecat în lacrimi și am sperat ca, odată și-odată, lumea să fle adevărul. Lucru care, mult prea târziu, s-a întâmplat. Numai cine nu vrea să înțeleagă, nu va înțelege niciodată ce s-a întâmplat atunci…

De aceea le sunt atât de recunoscătoare celor care, cu această ocazie, mi-au dovedit, într-un mod atât de frumos,  încrederea lor în adevărul poveștii de iubire dintre mine și Victor.

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SUPRAMAX ARTICULAȚII