Ea și El Ultimul romantic

Vrem prea mult!?

Rețete. Tot felul de debitări despre cum să te iubești, despre ce să iubești și mai ales despre ce înseamnă să iubești și să trăiești, într-o vreme în care la colțul străzii, la pândă, mai ceva ca o hienă, stă ispita de-a evada și de-a rămâne, nestatornic, liber, fără angajamente, mai ceva ca un vultur pleșuv gata să-și devoreze prada. Eu unul sunt uimit de ușurința pe care unii și-o atribuie atunci când se apucă să-și dea cu părere despre ce și cum înseamnă relațiile.Ca să te lovești de pragul durerii, trebuie mai întâi să simți.
Mă simt captiv într-o libertate pe care nu mi-o imaginam în felul acesta. Are într-adevăr, expresii dintre cele mai luxuriante, poate pentru unii e chiar exotică, dar eu știu că zborul meu se va înălța de acum înainte. Nu cu scop demonstrativ, nici măcar cu adeziuni. Ci doar cu simplitatea unor dimineți împlinite, a unor nopți în care doar somnul profund desparte privirea, pasiunea unind-o într-un veșnic apus. Vreau totul!
Iar pentru a vrea nu e nevoie doar de dăruit. Poți încărca stive întregi, în ani, dar atunci când interesul planează în fața intensităților, întreaga încărcătură se pierde pe parcurs. Nu în împliniri comune, în confesiuni, în îmbrățișări, în schimb complet, ci în răciri și eschivări, jumătăți de măsură și ușoare vorbe cu aspect de eternitate.
Curgem precum ploaia. Stăm la pândă pentru a încerca să prindem ce-i mai bun. Furtuni naștem, ne amețim, ne plafonăm atunci când ne permitem să strălucim și din păcate, am vrea să strălucim, când e deja mult prea târziu. Sunt situații fără ieșire.
E drept. Nu e vorba de speranță, de lumina absurdă de la capăt de tunel, chiar există momente în care variantele duc către virgule. Nu-i de final povestea asta. Dimpotrivă, e de nou început. Din mizerie, către înalt, îți poți face vânt.
Prea multe principii. Prea multă analiza în trăirea unei vieți și prea multe opinii cu pretenții pertinente venite din partea unor indivizi a căror ratare e camuflată sub aureola unei inteligențe artificiale, dezvoltată doar din artificii. Încrâncenarea nu e benefică, dragii mei. Individualismul face bine și nimeni vreodată, nu va putea spune ce trăiri, ce mirabile fapte, ce fictive episoade ascunde sub masca unei inocențe. Și e mai grav când inocența depășește artificiile.
Ne răvășim mult prea rapid emoțiile, fără a le rearanja cum trebuie la loc! Ne luăm de ele, le renegăm, am fi în stare chiar să strivim simțirile, doar pentru a face loc orgoliului! Eu știu că durerile, că suferințele pot fi puternice, dar mi-s masochist și e plăcut, pe cuvânt vă spun că e, să suferi și apoi să te ridici!
Povestea cu regenerare, cu lecția învățată o știe toată lumea. Am parcurs-o și eu! Teoretic, variantele au aer boem, ba chiar unele din ele sunt seducător de convingătoare. Doar că practica inversează regulile acestea de care toată lumea se agață!
Simt că trebuie să fac mai mult decât propria-mi forță acceptă ! Asta o spunem în permanență. Ne vrem autodepășiți.
Parcurgem autostrăzi imaginare, ba chiar construim noi forme de circulație pe care am participa cu viteza luminii, indiferent dacă traficul este sau nu este benefic !
Dar cred că viteza regulamentară păstrează echilibrul și conduce către destinație. Nu timpul contează, nici măcar constanta, ci doar finalul, iar atunci când nu-l vrei pătat, trebuie să conduci preventiv! Riști să pierzi carnetul pe parcurs, licența vieții îți poate fi luată de nenumărate ori, dar esențial este să ne conducem simplu, căci uneori vrem prea mult. Și totuși, oare vrem prea mult?

Sursa foto -chrispiascik.com

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate