Viorela Filip : “Soțul meu este cel mai frumos dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu! ”

O voce frumoasă, o prezență agreabilă, o personalitate puternică, o viață dedicată muzicii și, peste toate, multă multă discreție – lucru mai rar, în zilele noastre, caracterizând cu precădere oamenii valoroși. Oamenii care tac și fac. …Tocmai ați citit “definiția” Viorelei Filip, artista născută la mal de mare, pe care cu atâta plăcere o ascultam la radio și o vedeam la televizor, în anii ‘70-‘80.

Faptul că nu prea mai e acum loc, în emisiuni, pentru artiștii adevărați ai generațiilor trecute, nu înseamnă că ei nu mai există, că nu mai cântă sau că s-au retras printre amintiri. Nicidecum. Unii continuă să fie activi, să se dedice muzicii în diverse alte feluri, să facă performanță, urmându-și calea. S-au resemnat, privind către vremurile care nu-i mai “încap”, iar în sufletul lor nu oricine poate pătrunde…
Membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, profesoară de canto-muzică usoară la Școala Populară de Artă, director al unui festival ce-i poartă numele -“ Music -my love” by Viorela Filip, invitata rubricii “Femei de 10” răpunde , iată, cu bucurie întrebărilor noastre.

Marina Almășan : – Nu vi se pare nedrept ca romanii isi uita prea usor valorile?
Viorela Filip: – Romanii nu fac exceptie! In toata lumea, nevoia de a experimenta in continuu este prezenta mai ales la generatia tanara. Aceasta nu inseamna ca au intentia sa uite valorile! Si ca sa judecam asta, ar trebui sa analizam daca generatiile de dupa anii ’90 au fost cultivate in acest sens.

Marina Almășan : – In Italia, o voce ca a dumneavoastra, ar fi continuat sa fie in centrul atentiei. Suntem noi, romanii defecti?
Viorela Filip: – Observ ca toate tunurile sunt indreptate spre romani. Este pretentios sa se compare cultura unei tari ca Italia, cu orice alta cultura vest-europeana.
Intr-adevar, Italia isi venereaza toate personalitatile care au facut cinste tarii! Cu atat mai mult isi venereaza artistii indiferent de varsta la care acestia au ajuns, stiut fiind faptul ca italienii sunt un popor romantic, sentimental. Nu intamplator un Giani Morandi este chemat inca pe scenele italiene, de unde culege aplauzele publicului care il iubeste si il respecta! La noi, cel mult ar fi fost salutat in plimbarile cu cainele prin parcul Cismigiu sau la coada la CATENA!
Romanii sunt inca in tranzitie…cam lunga dar este tranzitie! Dupa aceasta etapa, vom observa ce si-au insusit in aceasta lunga experimentare si daca au intre bagajele lor si respectul pentru cultura si artisti!

Marina Almășan : – Daca ati putea sa ii adunati laolaltă pe toti acesti romani despre care vorbiți, ce ati simti nevoia sa le spuneti legat de aspectul de mai sus?
Viorela Filip: – Le-as spune simplu: In nicio limba de pe pamant nu simti mai profund cand spui ”mi-e dor”! Si de aceea le-as spune sa isi iubeasca graiul si cantul in graiul romanesc si in aceasta iubire a lor sa ii includa si pe artistii romani, care cultiva limba noastra romaneasca prin cantul lor, si sa ii iubeasca pentru ce le daruiesc din prea plinul sufletelor lor, cat mai sunt pe acest pamant.
In tari ca Italia, Franta, Grecia, pe posturile de radio si de televiziune artistii canta in limba lor, prea putin in alte limbi.
Eu prin cele cateva ipostaze prin care ma manifest in viata artistica, aceea de interpreta, de textiera, de compozitoare, de profesoara de canto-muzica usoara la Scoala de Arta din Bucuresti, ma straduiesc sa las posteritatii o urma vizibila a trecerii mele prin viata. As aminti aici faptul ca in mai 2016, in cadrul emisiunii de televiziune ”Familia FAVORIT”, indragitul artist si moderator, Fuego, a considerat potrivit sa imi inmaneze onorantul trofeu ”ARTA PENTRU ETERNITATE” pentru intreaga activitate si cei 40 de ani de muzica.
Mai mentionez ca in aceasta continua stradanie se inscrie si admiterea mea in randul membrilor cu drepturi depline ai Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania (2008).
Sunt, de asemeni, membra a World Association of Festivals and Artists – WAFA, cu sediul in Malta.

Marina Almăsan : – Exact cum spuneam : faptul ca nu va vedem toată ziua bună-ziua la televizor, nu înseamnă că “stați degeaba”! Mai mult, chiar daca, dupa succesul obtinut in tinerete v-ati continuat viata in discretie, constat că nu v-ati departat nici un pic de muzică. Ce varsta are aceasta “iubire”? Cum a inceput?
Viorela Filip : – Raspund in alta ordine pentru o intelegere mai profunda a acelor aspecte din viata mea, care m-au ghidat in devenirea mea. Iubesc muzica dintotdeauna. Am avut sansa sa ma nasc intr-o familie iubitoare de cultura si nu numai. Tata a fost cel care mi-a incurajat iubirea pentru muzica. Tatal meu, scriitorul Stelian Filip a fost absolvent-diplomat universitar al Universitatii de Litere si Filozofie din Bucuresti, in paralel cu care a mai urmat si 3 ani la Conservator, sectia vioara. Ascultandu-l pe el cantand am dorit si eu sa imi cumpere o viorita sfert ca sa incep sa studiez. Aceasta viorita mi-a schimbat prenumele din Viorela, in Viorita, si asa mi-au zis parintii mei pana la sfarsitul zilelor lor.
Asadar am inceput sa cant de la 4 ani, la 4 ani si jumatate cantam deja vocal la Ateneul Roman, cu orchestra ITB ului, dirijata de compozitorul Tita Dumitrescu.
La 6 ani am dat examen de admitere la Liceul de Muzica ”Dinu Lipatti”, unde am reusit cu media 10, dar pe dosar scria ”RESPINS, COPIL DE INTELECTUALI”, adica reusita fara loc, asta si din cauza ca bunicul meu patern fusese jandarm, dusman al poporului. Asta nu m-a impiedicat sa fac muzica si sa devin studenta la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu”.
La petrecerile pe care tatal meu le organiza cu compozitori, prieteni, carora le scria versuri pentru cantece, de exemplu Constantin Romascanu, Ludovic Paceag, George Marcu si altii, cand cheful se incingea pe la 2 din noapte, tata o trimetea pe mama sa ma trezeasca si sa le cant la vioara si cu vocea! Adormita cum eram, scartaiam amarnic la vioara o parte din ”Balada” lui Ciprian Porumbescu si romanta ”Vioara”. Apoi cantam cu tata la doua viori, ma trezeam de tot si incepeam sa cand cu vocea pana dimineata. Tarziu am inteles care era rostul cantarilor din toiul noptii! Cand invitatii se laudau cu succesele copiilor lor atunci olteanul din tata simtea nevoia sa se laude, si el, cu progenitura lui. Si asa s-a laudat mereu, toata viata, cu mine. Cred ca le-am facut parintilor mei destule bucurii, poate nu indeajuns de multe si asta regret uneori. Pe scena RadioDifuziunii Romane, invitata fiind la emisiunea lui Viorel Popescu –”Viata ca un spectacol”– el m-a intrebat ce as vrea sa le ofer parintilor mei. Am raspuns ca as dori sa le pot cumpara si darui nemurirea. In naivitatea noastra credem ca se poate, dar nu este posibil. Raspunsul meu l-a emotionat foarte mult.
Astfel ca din copilarie pana in prezent si cat voi mai putea, voi fi alaturi de muzica prin toate ipostazele artistice enumerate mai sus.

Marina Almășan : – Tatăl dvs a fost scriitor. ADN- ul dvs nu a colectat ceva și din genele domniei-sale?
Viorela Filip : – In tinerete am acordat mai multa atentie interpretarii vocale pentru ca asa debutasem, ca interpreta. Apoi, mostenind din talentul literar al tatalui meu, am realizat ca pot scrie cu usurinta versuri pentru muzica. (Din 1977 pana astazi am scris peste 2000 de texte cantate de mai toti solistii romani dar si de copii.)
Cu timpu-am descoperit ca pot crea melodii acestea fiind rasplatite cu premii la sectiunile de creatie ale festivalurilor, as aminti aici piesa “Scrisoare catre Dumnezeu” la care am scris muzica si versurile si care a fost rasplatita pe scena Festivalului “Mamaia copiilor” 2012, cu premiul I.
Din 1990 sunt profesoara de canto-muzica usoara la Scoala de Arta din Bucuresti unde mi-au trecut prin mana multi tineri, astazi vedete. As aminti cateva nume: Nico, Radu Ille, Alina Sorescu, Nadine, Anne’s, cat si multi dintre solistii Teatrului Constantin Tanase din Bucuresti: Radu Ghencea, Daniela Tanase, Daniela Marin, Raluca Guslicov si altii.
Am considerat ca trebuie sa acord atentie si acestor daruri primite de la Dumnezeu, si anume acelea de a scrie versuri, de a compune muzica, de a pregati intrepreti, stiut fiind faptul ca nesocotind un har primit de la Dumnezeu, poti pierde dragostea Lui.

Marina Almășan : – Un bilanț impresionant, ceea ce vad eu aici! Care a fost insă clipa de glorie in cazul dumneavoastra?
Viorela Filip : – Sunt multe clipe de glorie! Fiecare zi cand ma trezesc este o clipa de glorie. Iubesc viata cu toate incercarile ei si glorie este fiecare moment cand izbutesc sa trec cu succes peste incercarile la care ma supune.
Este un moment de glorie, daca va place cum suna, ca sunt in muzica si facand muzica de peste 40 de ani, este un moment de glorie cand toti elevii pe care ii pregatesc ating succesul si se intrec pe sine, este un moment de glorie cand salvez cate un animalut abandonat si ii gasesc stapani iubitori sau il infiez! Pana la urma este un moment de glorie si ca m-am pastrat discreta, prezenta si creativa.
Intre aceste momente de glorie includ si festivalul ”Music, my love!” – by Viorela Filip, care a ajuns la editia a VI a, editie care s-a desfasurat in comuna Tuzla, locul nasterii mele si care a constituit o premiera culturala pentru acest loc, prin mijlocirea eforturilor doamnei Maria Iris Pascal, director la Centrul de Tineret din comuna si a doamnei Director Coordonator Luiza Stanescu, manager Arts Center Bucuresti. Trofeul a fost castigat de doamnisoara Oana Velea din Bucuresti.

Marina Almășan : – Ati avut vreun idol?
Viorela Filip : – Maria Tanase a fost, este si va ramane idolul meu. ”Intalnirea” mea cu ea s-a produs cand am ascultat-o prima data la radio. Radioul era o bijuterie rara prin casele romanilor. Mi-amintesc de parca s-a petrecut ieri. Mama era in bucatarie, eu mica fiind ascultam muzica la radio si la un moment dat cand am auzit-o pe Maria Tanase, fara sa stiu cine este, am inceput sa plang atat de tare incat mama a venit in graba de teama ca am patit ceva. Cand a intrat mama in camera, lacrimile imi curgeau siroaie, aveam manutele in dreptul plexului solar, m-a intrebat ce se intampla, iar eu atat am putut sa spun: “Femeia asta canta! Canta ca un inger!”
Pentru mine ea este adevarul absolut in tot ce inseamna interpretare muzicala. Peste ea nu se poate trece!

Marina Almășan : – Sunteti profesoara acum si va trec prin mana nenumarate voci tinere. Cu totii viseaza la glorie. Ce le spuneti, ce sfaturi le dati, eventual si din propriea experienta?
Viorela Filip :- Le spun mai intai de toate sa se cerceteze pe sine daca iubesc intradevar muzica. Si, daca iubesc muzica, atunci sa munceasca permanent, asa cum se antreneaza si sportivii pentru olimpiade! Si la fel ca si sportivii sa fie pregatiti si pentru momentele cand nu sunt la nivelul la care au visat. Le mai spun apoi ca daca au un vis si acela este muzica, sa il urmeze cu strasnicie!
Le mai spun ca muzica este pretentioasa si vocea trebuie ingrijita, ceea ce inseamna sa aibe cumpatare in viata, sa isi ingrijeasca vocea si de fiecare data cand nu sunt acolo unde si-au dorit, sa nu renunte, sa persevereze pe mai departe, sa nu uite ca orice incercare ii face mai puternici si ca regula de aur este sa fii prezent, sa participi la festivaluri, la spectacole, unde chiar daca nu esti pe podium, esti castigator numai prin aceea ca lumea aude de tine, pe cand daca stai acasa esti invins din start. Cu alte cuvinte le antrenez si mintea si spiritul, nu numai vocea.
Imaginati-va ca toate acestea sunt spuse cu umor fin, nu cu o limba de lemn, le impartasesc din toate experientele vietii mele de artist si despre intamplarile de prin turnee. Radem mult impreuna, suntem prieteni pentru toata viata si cat timp ma aflu eu in spatele lor, ii asigur ca nimeni nu ii poate atinge.
Intre cele ce le mai povestesc se numara si intamplari din turnee, din viata de artist.

Marina Almășan : – Putem afla și noi o astfel de întâmplare?
Viorela Filip : – Desigur! …Eram pe o scena din provincie. Cantam de mama focului, o piesa cu mesaj destul de trist, cand lumea din sala a inceput sa rada. Ma gandeam ca eu as motivul, fie ca mi s-a rupt ceva, fie mi s-a desfacut vreun fermoar sau ca mi-o atarna ceva. Nedumirita total, imi arunc privirea in partea stanga a scenei. Cu pasi timizi se indrepta spre mine un barbat, tinand in mana o gaina moarta de frica si de disperare, atarnata de picioare ca un buchet de flori. Termin piesa, el se apropie de mine si zice: ”Va vad cam slabuta! Luati, sa mancati si dumneavoastra o supa din gaina de tara!” (pe atunci aveam doar 55 kg). Am luat zburatoarea, am mers in culise si la pauza dintre spectacole, gatita pruna si fardata de scena am plecat cu ”victima” in mana, pe strazi, sa gasesc o curte in care sa aud cotcodacind niste galinacee. Am gasit curtea, am dezlegat ”prizoniera” si am eliberat-o dandu-i usor drumul peste gard. Ce-or fi zis bietii gospodari cand la numaratoarea de seara le-a iesit o gaina in plus, asta nu mai stiu!
Alta data, la un spectacol, la final, mi-a adus flori un domn care era tinichigiu auto. Usor aptiguit, se uita la mine si zice: ”Domnisoara, stii ce fel de tinichigiu sunt eu?” Eu in necunoasterea mea ii zic. ”Unul bun!”
Ce zice el: “Nu, doamna, si mai si!” Atunci eu ii zic: “Esti cel mau bun din oras!”
El: ” Nuuuuu, doamna!”
Eu insist: ”Esti cel mai bun din Romania!”
Parca il aud: ”Nuuuuuu, doamna!”
Atunci, exasperata, ii zic: ”Dom’le, esti cel mai bun tinichigiu din sud-estul Europei!”
La care el zice: ”Daaaa, doamnaaaa! Ma uit la ’mneata si te fac din tabla!”
Am izbucnit in ras!

Marina Almășan : – Vi se întâmplă și astăzi lucruri nostime?
Steliana Filip: – Desigur, iată unu” petrecut recent : Era pe un 30 decembrie, acum vreo 2 ani, am iesit din casa, nu chiar fardata ca pentru scena, cu gluga trasa peste ochi, sa mai cumpar niste bere. Cand ma intorceam cu fiolele, pe dupa coltul blocului imi apare un domn pe care nu il mai vazusem niciodata in viata mea, trecut de a doua tinerete, mititel, zambaret cu un dinte de vipla colea-n fata, cu camasa cu rauri, cu ipingeaua in spinare, cu o caciula data pe ceafa si imi zice; “ Buna, buna! Ce faci? Cari, cari?”
Eu: “Hmm! Car, cu sarbatorile astea!”
Atunci vine si mai aproape de mine, se uita fix in ochii mei si imi zice: “Imi pare foarte rau pentru tine dar sa stii ca m-am logodit!”
Siderata, i-am raspuns: “Asta e nene, fetele bune n-are noroc!” Si a plecat!
Am inceput sa rad cu lacrimi, m-am dus in parcare, langa masina noastra si am stat un sfert de ora sa-mi revin din ras!
Ajunsa acasa, sotul meu m-a intrebat: “Ce faci? Razi sau plangi?”, la care eu “ceremonioasa” ii zic: “A trecut norocul pe langa mine! Am scapat ocazia sa ma aleg cu un barbat pe cinste, juma’ de buletin! Ramasei cu tine pe cap! Inalt, frumos, destept, doctor in muzica!” Cand am fost in stare i-am povestit si lui aventura de era sa ne prinda Revelionul razand!

Marina Almăsan : – Hotărât lucru, sunteți o fire foarte veselă! Totuși, v-as pune o întrebare gravă : Care este defectul tinerei generatii de astazi?
Viorela Filip : – Albert Einstein spunea ca „Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că nu este deștept.”
Este nedrept sa comparam generatiile intre ele, mai ales cand salturile tehnologice au marcat diferente foarte adanci. De aceea e putin caustic sa vorbim despre defecte, fara sa definim macar un domeniu.
Este o realitate ca tinerii din ziua de astazi au devenit foarte grabiti dar la presiunea cerintelor de zi cu zi, care se inmultesc si nu le dau timp nici sa sedimenteze si sa proceseze informatiile noi!
La fel se petrece si in muzica! Apar piese peste piese, valuri de piese, de genuri diferite, care nu apuca sa intre in memoria afectiva, de lunga durata si in constiinta ascultatorilor, asa incat in istoria genului usor care se va scrie peste 50 de ani vom gasi multe pagini albe referitoare la acesta perioada.
Tinerii nu au neaparat un defect! Ii incurajez in permanenta sa ia in serios muzica, sa urmeze licee de arta, universitati de muzica, pentru ca nu este suficient talentul fara munca! As aminti aici faptul ca multi dintre fostii mei elevi sunt absolventi ai universitatilor de arta din tara sau din strainate: Adelina Cretu Neacsu, Suzana Lascu, Alina Mihailescu, Ruxandra Ionela Ionescu, Gina Andreea Anghel si altii.

Marina Almășan : – Aș reveni asupra faptului că sunteti fiica de scriitor. Va place sa scrieti? Scrieti?
Viorela Filip: – Da, sunt fiica scriitorului Stelian Filip. Am mentionat anterior cate ceva despre pregatirea tatalui meu. Tata era un erudit si cu talentul la purtator.
Cu siguranta ca am mostenit din harul lui pentru ca scrisul curge firesc, nu se impiedica de lipsa de inspiratie.
Am scris texte pentru urmatorii compozitori: Nicolae Caragia, Mihai Alexandru, Dan Dimitriu, Marcel Dragomir, Viorel Gavrila, Jolt Kerestey, Serban Georgescu, Dumitru Lupu, Ovidiu Komorniyk, Georghe E. Marian, George Natsis, Cornel Meraru, Magdalena Tara si altii.
Am scris, de asemeni, texte si pentru urmatorii solisti: Florin Apostol, Corina Chiriac, Angela Ciochina, Cornel Constantiniu, Gabriel Dorobantu, Marina Florea, Simona Florescu, Vasile Filipescu, Loredana Groza, Daniel Iordachioaie, Ovidiu Komorniyk, Alexandru Jula, Anastasia Lazariuc, Dumitru Lupu, Nadine, Nico, Denis Roman, Angela Similea, Dan Spataru, Ileana Sipoteanu, Aurelian Temisan.
Activitatea de textier a fost apreciata cu un loc 6 in topul “Cei mai buni/indragiti textieri romani 2016”, organizat de Andrei Partos, in cadrul emisiunii ”Psihologul muzical” de la ”Radio Romania”.
VIP 24 m-a inclus printre cele zece doamne ale muzicii usoare romanesti.

Scriu cu multa placere, cuvintele si versurile se astern usor si totusi fiecare text pe care il scriu, pentru un interpret anume, este un nou examen pe care trebuie sa il sustin si sa il trec. De fapt, toata viata mea este un sir lung de examene trecute cu succes.

Marina Almășan : – De la mama ce ati mostenit?
Viorela Filip:- Mama mea, Elena Filip, a fost absolventa a Institutului de Ocrotire ”Regina Elena”. Imi spunea ca aceasta venea la institut si intodeauna intreba cu placere ”unde este fata ala mic cu ochi albastri?” De toate sarbatorile crestine, regina Elena le aducea studentelor nenumarate cadouri.
Am mostenit de la mama un extraordinar simt al umorului verbal dar si un fel de a ma purta copilaros. Cu ea radeai pana te prapadeai. De la mama am mostenit culorile, ca sa zic asa, si de fapt am iesit asa cum m-a dorit. Si anume sa fiu inalta, nu ca ea micuta, sa am ochii deschisi la culoare, si sa nu am pistrui. Intamplare sau nu, la Ursitori, la cele trei zile de la nastere, mama m-a visat intr-un cerc de lumina, pe o scena cu o rochie superba, ampla, albastra si cu o funda mare in cap tot albastra, care se vedea in stanga si in dreapta capului meu. Culoarea mea preferata este albastru, deci cineva acolo sus stie exact ce face.
Am mostenit de la mama dragostea fata de oameni, fata de copii. Ea a avut in grija toti copiii din Eforie Nord si Sud, Tuzla, Schitu si Costinesti.
Am mai mostenit de la ea o anume blandete si de cate ori plecam de langa ea imi striga sa ma port frumos cu elevii mei, sa nu-i supar si sa nu-i cert, fapt care ma impresiona peste masura si plecam din fata casei plangand.

Marina Almășan : – Faptul ca faceti muzica inseamna ca sunteti o fire sensibila. Va indragosteati usor?

Viorela Filip: – Sunt o fire hiper sensibila, nu doar sensibila! In timp insa mi-am construit o anume protectie prin care sa nu razbata atat de usor acest lucru, care pentru multi inseamna slabiciune.
Desi sunt foarte miloasa, sunt o persoana foarte tare si fac fata cu bine la situatii critice (accidente, raniri). As fi fost cu siguranta un medic foarte bun. Iubesc tot ce este in jurul meu, am primit darul de a vedea frumosul in aproape orice, ma fascineaza florile, marea, cerul, pietrele de la mare cu forme si culori speciale, ochii oamenilor si tot ce rezoneaza cu mine. De toate acestea ma indragostesc mereu si mereu cu usurinta, ca prima oara. De oameni frumosi ma indragosteam dar nu usor. Eram foarte pretentioasa si foarte selectiva. Am starnit insa pasiuni puternice si statornice.

Marina Almășan : – Interviul dvs va fi publicat intr-o revista online pentru femei, deci discutiile e firesc sa aiba legatura cu universul nostru, al femeilor. Am sa va intreb cum ati facut fata despartirii de Dumitru Lupu ?

Viorela Filip : – Despatirea de Dumitru Lupu nu a fost printre momentele confortabile din viata mea. Dimpotriva! Cand am inteles ca relatia mea cu omul langa care traisem 16 ani si pe care il sustinusem in formarea profesionala, se terminase, am decis sa ii redau libertatea, ca pe un ultim dar, suprem. Dar intodeauna i-am apreciat talentul si meritele artistice, care in acest an au fost incununate prin decernarea premiului Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania pe anul 2016 pentru musicalul “Adio Chiustenge!”, pe muzica lui Dumitru Lupu si versuri de Florin Pretorian, Carmen Aldea Vlad si Viorela Filip.
Felul cum am gestionat acea perioada isi are resursa in sustinerea si intelegerea care a venit din partea parintilor mei, in toate momentele petrecute cu elevii mei la clasa si asa am facut fata acestei provocari, care nu este usor de suportat mai ales din cauza unei popularitati de care m-am bucurat si inca ma bucur. Oamenii pun o anumita presiune din cauza curiozitatii pe care o au si atunci ai nevoie de o solitudine, pe care am imbratisat-o si eu, fiindu-mi mie mai usor sa ma refac sufleteste.

Marina Almășan : – Ati devenit mai circumspecta in ceea ce ii priveste pe barbati? Cum v-a cucerit actualul dumneavoastra sot?

Viorela Filip : – Toti trandafirii au tepi, depinde cum ii apuci!
La un juriu, am fost trimisi de Scoala de Arta Bucuresti si eu si actualul meu sot, Cristian Barladeanu. Dupa cateva zile, a indraznit sa ma intrebe daca mi-amintesc un moment din studentia mea. Eu l-am incurajat sa imi povesteasca sa vad daca imi amintesc. Si atunci mi-a spus ca ne-am intalnit in fata Salii de Ansamblu Coral a Conservatorului, ca el era cu un coleg de-al meu caruia i-a imprumutat haina sa intre in examen, si mi-a povestit in amanunt felul in care eram imbracata, cum eram pieptanta, cum erau unghiile, cu ce model de pantofi eram incaltata. Mi-am amintit imediat de baiatul frumos, inalt si timid de clasa a XII a, care venise atunci intamplator la Conservator, care m-a remarcat si care a stat numai cu ochii in pamant dar a vazut si a tinut minte tot despre mine. Cand a terminat de povestit am exclamat: “Daca as fi stiut ce ocol a trebuit sa facem amandoi ca sa ne regasim…” M-a cucerit ireversibil! Si eu il remarcasem … dar asta inseamna ca se intampla mereu ceea ce trebuie sa se intample. Langa acest om minunat au trecut 25 de ani ca 25 de clipe, iar pe 1 iulie am sarbatorit Nunta de Argint.

Marina Almășan : – Vă felicit din toată inima și va doresc să dublați acești ani! Definiti, vă rog, iubirea. Definiti tradarea. Dati-le un sfat femeilor.

Viorela Filip : – Iubirea trebuie sa fie un sentiment neconditionat! Sa fie atat de iubire
incat sa fii in stare sa te asezi si in fata glontului, asa cum as face eu fara nicio secunda de ezitare pentru sotul meu. Sa fie atat de iubire incat sa ii lasi libertate celuilalt si sa ii sustii visele.
Tradarea este “factura” pe care o primesti, la sfarsit, cand ai nesocotit juramintele de iubire facute in fata lui Dumnezeu.
Sfatul meu pentru toate femeile este sa nu uite ca sunt mai puternice decat barbatii, ca sunt DUMNEZEIE, datatoare de viata, sa se pretuiasca, sa se ingrijeasca, sa isi traiasca fiecare etapa de varsta cu gratie, feminitate si intelepciune si sa nu acorde vreodata aceluiasi barbat, o a doua sansa!
De asemeni, sa nu isi construiasca fericirea pe nefericirea altei femei ca aceasta se va spulbera in vant, ca puful de papadie! Cine a tradat o data in vreun fel, va recidiva!

Marina Almășan : – Înțelepte vorbe! …Ce nu ati vrea sa mai retraiti din viata dumneavoastra?

Viorela Filip : – Mentionam mai sus ca as fi vrut sa pot sa cumpar si sa daruiesc nemurire pentru parintii mei! Nu am putut si nimeni nu poate! Umilinta pe care o simti in fata despartirii de parinti, prin aceea ca nu poti face nimic sa ii mai tii langa tine, nu as vrea sa o mai retraiesc vreodata.

Marina Almășan : – Care au fost cele mai fericite momente?

Viorela Filip: – Au fost multe momente fericite dar cel mai fericit a fost momentul reinoirii juramintelor de iubire, dupa 25 de ani, dintre mine si sotul meu Cristian Barladeanu. Greu s-ar putea descrie in cuvinte sentimentele pe care le-am trait amandoi in timpul slujbei religioase oficiate la Biserica “Acoperamantul Maicii Domnului”, de preotul paroh Mihai Stavara. Felul in care a rostit fiecare cuvant, in timpul slujbei, ne-a adus aproape de Dumnezeu si acest sentiment este mai inaltator decat orice glorie si orice succes! Simti ca esti in plamele Lui si ca nimic rau nu ti se poate intampla.

Marina Almășan : – Ne dezvaluiti niste provocari ale prezentului, niste proiecte la care lucrati?

Viorela Filip : – Cea mai importanta provocare este inceputul anului scolar, cand imi voi intalni viitorii elevi, care imi vor fi repartizati dupa examenul de admitere la Scoala de Arta Bucuresti. Ii spun provocare pentru ca imi doresc de fiecare data sa descopar acele talente, acele diamante pe care sa le slefuiesc si pe care sa le daruiesc publicului ca pe niste talente desavarsite. Ii spun provocare si pentru ca eu, la randu-mi, dau un examen in fata fiecaruia dintre elevii nou veniti, pentru care imi doresc din tot sufletul sa devin un model de viata, un model pentru cariera lor muzicala.
Printre proiectele dragi mie si mult dorite se inscrie si realizarea unui album “Best Of”, in toamna acestui an.
De asemeni, sunt deja invitata sa fac parte din juriile de specialitate ale mai multor festivaluri, mai precis in 6 octombrie a.c. trebuie sa merg la Festivalul “Aurora Boreala” din Bulgaria.
O alta editie, de iarna, a Festivalului ”Music, my love!” – by Viorela Filip, ne va prilejui intalnirea cu multi copii talentati si frumosi, in preajma sarbatorilor de iarna.

Marina Almășan: – Vă țin pumnii, să vă îndepliniți toate planurile! Cu ce melodie ati vrea sa incheiati aceasta intalnire cu femeile de 10, care ne citesc in aceste momente?

Viorela Filip : – Pentru ca orice femeie este o floare, le daruiesc cu multa dragoste si pretuire melodia “Doar un trandafir”, pe muzica lui Gh. E. Marian si versurile mele.