Cu ochii pe ecran Timp liber

Unde este strălucirea Oscarurilor de altădată?…

Ani buni, pentru mine, noaptea Oscarurilor a însemnat o noapte albă. Nu dormeam pentru ca să pot fi prezentă, să simt emoțiile câștigătorilor pe viu, să mă bucur odată cu ei. Credeam că astfel sunt parte dintr-un întreg. Ani buni am visat să fiu acolo, să iau interviuri, să respir, credeam eu, aerul momentului. Câtă naivitate, spun acum. Am dormit azi noapte fără griji, știind, fără să exagerez, aproape fiecare premiu Oscar important acordat. Nu pentru că aș fi Mafalda, ci pentru că am înțeles regula jocului. A fost cumva o ediție fără surprize. Dacă aș fi pus pariu, aș fi câștigat. De ce spun asta? Simplu. Când ai ochi buni, vezi toate firele nevăzute. Când ai idee despre regulile jocului, nu mai ai surprize. În urmă cu o lună, sau chiar mai mult, am avut o discuție aici, pe fb, despre „Societatea zăpezii”. Spuneam la acel moment că filmul nu va lua niciodată Oscarul pentru cel mai bun film străin din motive clare. Am fost contrazisă. Am acceptat că avem opinii diferite. Acum vin și spun: „Am avut sau nu dreptate?” Oscarul nu se dă pentru frumusețe, tenacitate, performanță, bunătate, curaj, o muncă bine făcută. E un fel de Eurovision mai mare. Te poți bucura că un actor a fost răsplătit pentru munca lui, dar fii sigur că sunt fire nevăzute, mâini strânse în spatele camerelor, jurăminte rostite în șoaptă, interese care-ți scapă. Ideea de a aduce pe scenă actorii care au câștigat Oscarul pentru a prezenta fiecare nominalizat de anul acesta mi s-a părut minunată, așa mi-am dat seama de trecerea timpului și nu numai. Dar cam atât. Organizatorii i-au adus pe Andrea Bocelli și pe Matteo Bocelli pe scenă (foarte frumos), pentru momentul In Memoriam, dar nu toți cei care au plecat au fost trecuți în revistă și a fost cumva frustrant. Mi s-a părut un semn. Pleacă atât de mulți încât nu mai există timp să fie amintiți, căci, nu-i așa, timpul costă bani. Oscarul nu mai înseamnă mare lucru după ce a fost inversată scara valorilor, după ce criteriile de nominalizare au suferit modificări. Da, Emma Stone a fost fabuloasă în „Poor Things”, un film pe care-l recomand fără doar sau poate, Cilian Murphy a fost incredibil în „Oppenheimer”, Christopher Nolan a construit ceva ce nimeni nu ar fi crezut că e posibil (ce viziune, ce realizare!), Robert Downey Jr. a dat măsura talentului său și a demonstrat că poți face orice dacă-ți dorești cu adevărat, dar și în spatele acestor recompense sunt lucruri pe care oamenii de rând nu le vor afla niciodată. Cât despre lumea pestriță, rochiile care nu mai sunt rochii, costumele care nu mai sunt costume, femeile care nu mai sunt femei și bărbații care nu mai sunt bărbați, ce rost are să vorbim? Nu e treaba mea, nu judec, nu am nimic cu nimeni, remarc doar faptul că Oscarurile și-au pierdut din strălucire. De tot. De aceea nu atașez nicio fotografie acestei postări. Mi-amintesc ce sentimente mă încercau atunci când aflam că a mai apărut un film cu actorii pe care-i prețuiam, voiam să le văd munca, să le deslușesc provocările, să înțeleg motivul pentru care un subiect era adus în lumina reflectoarelor. Erau multe filme bune. Nu aveai răgaz să le vezi pe toate până la ceremonie. Acum, filmele nominalizate au fost văzute o dată și gata. Nu aș pierde timpul ca să le revăd. Asta înseamnă ceva pentru mine. Când nu pot revedea un film, filmul acela atât poate. Pentru mine, Oscarul nu mai înseamnă prea mult. Repet, mă bucur pentru cei care au câștigat, dar… nu mai rămân cu ochii deschiși (cu gândul la „Cu ochii larg închiși”, sincer) o noapte întreagă. Nu merită!

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate