…vocea Margaretei Pâslaru răzbate dintr-un radio cu tranzistori, aidoma celui pe care îl aveau și ai mei, în sufragerie. Între timp, filele din calendar s-au desprins, mii, precum frunzele dintr-un copac sufocat de venirea toamnei. Sufrageriile au devenit livinguri, radiourile cu tranzistori au fost înlocuite de device-uri surprinzătoare, pe care le poți piti în buzunar, muzica le-o asculți în căști, iar locul Margaretei Pâslaru a fost luat de Smiley. (Apropo, casă de piatră! )
…Și, cu toate acestea, are un farmec atât de aparte vocea Margaretei Pâslaru, slobozită din acel radiou pe care Timpul a patinat grațios atâtea decenii…Iar sufrageria din jurul meu, de fapt toată “locuința” asta spectaculoasă, avansată în grad de “muzeu”, mă răvășește copios, de o oră de când îi sunt musafir. Și nu mă satur să plec. Pentru mine nu e neaparat despre “Comunism”, ci este mai degrabă despre copilăria mea. Despre adolescență și o felie din prima tinerețe. Este despre tineretea parinților mei, despre ceea ce am trăit și mai ales este despre CUM am trăit. Și nu mă va convinge niciodată nimeni că trebuie să-mi arunc trecutul la gunoi…
Muzeul brașovean al Amintirilor din Comunism nu este neapărat despre BINE și RĂU. Și nimeni nu-ți scoate aici ochii, făcându-te să te simți “fraier” pentru că te-ai născut atunci și că ai petrecut vremuri pe care cei de azi nici nu și le pot imagina. Muzeul prezintă , pur și simplu, mărturii din viața de zi cu zi. Și e treaba privitorului să decidă dacă atunci a fost bine sau rău, dacă e rost de critici sau de nostalgii.
…O scenă nu-mi iese din minte : citeam, fascinată, poveștile unor “contemporani” ai acelor vremuri, răspândite pe pereții Muzeului, printre exponate ce parcă au fost desprinse din viața mea, din locuința părintilor mei. O tânără, însoțind o doamnă în vârstă, s-a apropiat de mine :”-Îmi dați voie să vă fac o poză cu mama? V-a recunoscut și vă place foarte mult! Azi e chiar ziua ei!” ( în paranteză fie spus, zilele astea, la Brașov, am primit nenumărate astfel de dovezi de simpatie față de emisiunile pe care le realizez!). Desigur că am făcut poza, am felicitat-o pe doamna ( puțin mai mare decât mine) și am întrebat-o, curioasă : “-Păi bine, doamnă dragă, așa vă petreceți dumneavoastră ziua de naștere, la Muzeu?!?”Răspunsul m-a tușat profund : “-Doamna Marina, am ales să vin aici, printre amintiri, ca să-mi retrăiesc tinerețea”. Ceva lacrimi am simțit în ochii domniei sale și, ca să nu cad eu însămi pradă definitiv melancoliei ce imi dădea târcoale, am strâns-o in brațe și m-am îndepărtat…
Nostalgie, melancolie, poate pe undeva furie și regrete, un noian de stări traversezi, odată cu încăperile muzeului. Cele două tinere care au avut ideea strălucită de a aduna laolaltă amintirile românilor, din acele vremuri, sunt Alina Beteringhe și Ioana Bejan Roată. Dar nu ideea neapărat a fost importantă, cât truda de a strânge toate aceste obiecte, de a le documenta, de a le rândui într-o poveste, de unii trăită, de alții aflată, iată, și prin această inedită lecție, predată undeva, la poalele Tâmpei, la doi pași de legendara Piață a Sfatului.
…Statueta “Cerbului de aur”, pe care odinioară îl primeau, pe scena de la Brașov, marile voci ale planetei, stă și ea, la loc de cinste, în clădirea de pe Bulevardul Eroilor ( nr.19) . Dar numărul colegelor sale, exponatele Muzeului Amintirilor Din Comunism este infinit mai mare. Recunosc “recamierul” din sufrageria părinților, televizorul ( obligatoriu cu mileul deasupra!) în care nu încăpeau, la început, decât două culori, bibelourile între care eu însămi am copilărit, caloriferul pe care-mi așezam șosetele la uscat, după ce veneam de la săniuș. Iată și …”aproape” camera mea de școlar. Penarul din lemn, cu numărătoarea inclusă, orarul ce-mi atârna pe pereți, patul în care-mi înghesuiam visele despre “noi, în anul 2000…”, apoi cutiile de carton cu jocurile copilăriei : Scrabble, Domino, Șah și moară…
De altfel, o expoziție itinerantă ne reamintește, prin tablouri răspândite pe pereți, toate jocurile pe care le jucau atunci copiii, și nu pe calculator, ci în acel loc, rămas emblematic : “în fața blocului” : Lapte gros, Elasticul, Țară-țară, vrem ostași, Omul negru, Rațele și vânătorii…Știți despre ce vorbesc, nu? ….Gata?!? Simțiți cum vă năpădesc nostalgiile? Stați puțin, sunt doar câteva din elementele pe care….Vaaaaaai! Dar iată și uniforma mea de pionier, – parcă acum mi-a atârnat-o mama, apretată și călcată, pe ușa șifonierului! – dar iată și “căciula rusească” a fratelui meu, cea care-i încălzea căpșorul bălai, atunci când ieșeam la joacă, printre nămeții iernilor de altădată… Iată și chitara tatei, la care le mai cânta , câteodată, colegilor de facultate, atunci când se întâlneau în sufrageria noastră, în jurul unei mese precum cea din Muzeu…Pe atunci prietenii erau prieteni, iar întalnirile între ei nu erau online , ci pe bune; oamenii erau parcă mai uniți și mai solidari, unii cu alții…
…Fotografii ale vremurilor, cărți și broșuri pe care le lecturam în autobuzele aglomerate, apoi decupaje din presa locală, în care obsesiv apărea personajul acela odios, care, prin politica sa, a prăbușit toată poezia acelor vremi, apoi povești adevărate, istorisite de tinerii de atunci – toate sunt adunate cu grijă și expuse în Muzeu…
…Continui să mă plimb printre ele, trecând fascinată de la un “capitol” la altul și recunoscând lucruri pe care memoria mi le plasează instantaneu în decoruri și “decupaje” aproape reale din copilăria mea. Iată o mașină de cusut cu pedală, fix aceea la care prindeau viață rochițele mele de ocazii. Lângă ea – iată și legendarul “Neckerman” – revista aceea de modă, atât de groasă, ajunsă “pe șest” din “decadentul Occident” și de unde croitoresele mioritice își inspirau creațiile. “-Vreau așa!” – punctam cu degetul poza din revista glossy ce cântărea două kile și, peste câteva zile, defilam deja pe Calea Victoriei într-o rochie șmecheră, cum nu gaseai în magazinele de atunci.
Apropo, vă mai amintiți de magazinele de atunci? Da, cele care au ajuns, la un moment dat, atât de golașe și de triste…Ei, iată, la “tejgheaua” Muzeului poți servi câteva din “specialitățile” acelor vremuri : un sandwich cu parizer ( Doamne, ce frumos mirosea parizerul acela, atunci când îl aducea mama de la Alimentara și ni-l așeza pe felia proaspată de franzelă!) , o savarină sau un pahar de Pepsi…Apropo, mai țineți minte “tacâmurile” de pui, pentru care gospodinele de atunci erau gata să facă “moarte de om”, pe la cozile ultimilor ani ceaușiști? Veste bună : la magazinul de suveniruri al Muzeului vi le puteți procura și voi, sub forma unor ingenioase tricouri, de pe care vă zâmbesc ”Adidașii… de porc” ! – cum erau botezate acele delicatese culinare ale epocii.
…V-aș tot povesti, despre minunile din Muzeu, căci îmi pare că, zăbovind în fața fiecărui exponat, îmi retrăiesc, de fapt, copilăria. Și cât de fascinantă este această întoarcere în timp!….Ne poate judeca, oare, cineva, pentru ceea ce am trăit? Pentru unii dintre noi, au fost cele mai frumoase vremuri, pentru alții – vremuri “de tristă amintire”. Și unii și alții, le înfruntăm cot la cot pe cele de acum : pentru unii, poate, frumoase, pentru alții – amintirile triste de mai apoi…
Una peste alta, o pălărie imaginară de aș avea, mi-aș da-o jos, în fața stradaniei edililor Muzeului, de a contura atât de meșteșugit o pagină din istoria acestui popor. Fără doar și poate, Muzeul Amintirilor din Comunism este un “must see” pentru toți brașovenii, dar și pentru toți cei ce calcă pragul frumosului lor oraș.
…care, apropo, știați că, pe vremuri, purta numele lui “Stalin”?…
P.S. Dacă nu v-a obosit această plimbare virtuală printre amintiri, vă propun să-mi parcurgeți și turul vizual de mai jos, realizat, e drept, amatoristic, pe propriul telefon, dar suficient de detaliat, sper, astfel încât să vă stârnesc și ultimul dram de curiozitate!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : PRODUSELE ALINAN
Comentează