Best seller Timp liber

Un fel de spectacol . Cronică la un zâmbet…de ALEX ȘTEFĂNESCU

 

Ne-am obișnuit ca Marina Almășan să fie un fel de Ariadna a vremii noastre, conducându-ne prin labirintul civilizațiilor planetare. Cărțile ei cu impresii de călătorie, toate atrăgătoare și pline de farmec, ne ajută să vizităm în imaginație țări străine, unele aflate la mare distanță de România, și mai ales să înțelegem cum se trăiește acolo.

Cartea pe care o publică acum, Cu zâmbetul pe… muze, ne angajează într-o călătorie cu totul diferită, surprinzătoare, și anume o călătorie în labirintul minții ei de femeie inteligentă și capricioasă, plină de imaginație și umor, capabilă de asocieri de idei rapide și spectaculoase.

Citind această carte te simți suprasolicitat și zăpăcit, ca un bărbat foarte în vârstă care dansează cu o femeie foarte tânără. Autoarea trece cu dezinvoltură de la un subiect la altul, schimbă imprevizibil registrul stilistic, fiind succesiv jucăușă, sarcastică, acuzatoare, interogativă, confesivă sau distantă, recurge la exemple luate din cele mai diferite domenii. Ea are ‒ în scris! ‒ o volubilitate inepuizabilă și amețitoare.

Nu practică ideologia mișcării feministe, dar adoptă, totuși, adeseori, o atitudine revendicativă față de bărbați, acuzându-i de autoritarism sau impostură și îndemnându-le pe femei să nu li se supună până la depersonalizare. Face cu acest prilej o demonstrație de subtilitate psihologică, susținând că multe dintre femeile-preș nu sunt conștiente de situația în care se află: „Multe din ele nu o recunosc. Lucrul acesta se diagnostichează mai bine din afară. Probabil, nici preșurile adevărate nu se consideră, în mintea lor,  preșuri, ci tablouri de Matisse și doar noi știm că ele sunt de fapt preșuri și ne frecăm copios tălpile murdare de spinarea lor.”

Ce ironie caustică! „Probabil, nici preșurile adevărate nu se consideră, în mintea lor,  preșuri, ci tablouri de Matisse…” Este genul de ironie care o face inconfundabilă pe Marina Almășan.

Cu diplomație, autoarea simulează echidistanța, explicând că există și bărbați-preș. Mă gândesc, cu maliție, că se referă la prescurtarea de la președinte!

Dar învolburatul monolog al vedetei TV nu se împotmolește într-o pledoarie pentru emanciparea femeii. Diversitatea subiectelor este regula numărul 1 de organizare a cărții. Iar multe subiecte se remarcă printr-o originalitate spectaculoasă. Unele sunt pur și simplu trăsnite. De exemplu:

„Te rog să nu mă naști! ( scrisoarea unui embrion)”.

Cu imaginația ei extrem de productivă, Marina Almășan compune, sub acest titlu, ipotetica somație pe care un embrion uman o adresează viitoarei lui mame, cerându-i să nu-l nască dacă nu-și asumă cu adevărat aducerea pe lume a unui copil, ci o face doar pentru a obține unele avantaje, străine de sensul maternității.

Cu aceeași vervă este ridiculizată folosirea nejustificată, de obicei din snobism, a unor cuvinte străine în locul celor românești. Este ca și cum coana Chirița a lui Vasile Alecsandri s-ar fi multiplicat peste noapte și poate fi întâlnită acum peste tot, în redacții, în magazine, în școli:

„Nu mai avem ședințe, ci meetinguri, pantofii nu ni-i mai cumpărăm de la magazin, ci de la butic ( sau boutique, ca să fim riguroși), calculatorul e demult computer, marile întruniri respiră sub denumirea de summit, amintirile noastre sunt suveniruri, ni se face inima cât un purice când talk-show-urile de la televizor sunt întrerupte de breaking news-uri, iar presa, în general, și-a câștigat dreptul de a fi mass-media.”

 

Unde sunt scrisorile de altădată? se întreabă Marina Almășan, făcându-ne să avem acces pentru o clipă la romantismul ei secret. Sau ne propune să trăim o zi fără curent electric, ca să aflăm ce armonie s-ar reinstaura în familiile noastre în absența fluxului de orori cu care ne copleșesc televiziunile, prin emisiunile lor de știri și în același timp în absența pasiunilor viscerale provocate de dezbaterile politice.

Toate problemele societății românești contemporane sunt și problemele Marinei Almășan. Iată că „în piepții unei rochii” găsim nu frivolitatea pe care o sancționa nemilos Eminescu, ci un sentiment al răspunderii care, dacă ar fi mai răspândit printre români, ar putea duce la o renaștere a țării. Frumoasă, zâmbitoare, exuberantă, cochetă (cu umor) și seducătoare (involuntar), Marina Almășan ar putea da impresia că este o răsfățată a vieții. În realitate ea este o conștiință.

Există în carte un pasaj care ar merita învățat pe de rost, ca un poem, pentru patriotismul său dramatic:

„Țara, se uită năucită la noi, cu ochii subțiați de oboseală, răsuflând anevoios sub povara sacilor cu probleme, pe care i i-am trântit, de ani, în cârcă. Ne privește, descumpănită, dar mai ales supărată pe noi, pentru toate furtunile pe care i le-am provocat chiar noi,  sau cărora le-am îngăduit s-o răvășească. E supărată țara pe noi, pentru că o tot păcălim, tot amăgind-o, de decenii, cu o luminiță la capătul unui tunel ce-i pare a fi nesfârșit ; e supărată că o vindem pe felii și o hulim, în fața altora ; e supărată că-i luăm în derâdere trecutul, că nu-i mai învățăm poeziile și că ne oripilează cei care se încăpățânează să mai cânte cântece nationale ; îi plâng ochii, văzându-și pădurile distruse, satele pustiite, oamenii bolnavi și fără licăr în priviri… Și nu ne iartă ea, țara, pentru că nu-i mai vorbim limba, că i-am pocit-o cu vorbe de-mprumut, că i-am înlocuit sărbătorile si pâinea și am trădat-o, pentru un pumn de arginți munciți pe la alte case, mai mari.”

Ce mod inteligent de a exprima dragostea de țară! Cartea Marinei Almășan, în întregime, este un spectacol de inteligență.

 

Alex. Ștefănescu

Publicitate