Iunie. Sâmbătă. Plaja aproape pustie de la Mamaia e o dovada paradoxală a faptului că nici soarele şi nici măcar sfintele zile libere date de Dumnezeu şi statul român – suntem chiar de Rusalii! -, nu pot aduce valuri de oameni pe plajă când un fenomen e pe cale să capete formă. Nisipul e deranjat în pacea sa de televizoare date la maximum. Să fie meci? Da, dar de tenis. Ce stare de graţie! De la Ilie Năstase încoace, nimic nu a mai 
perturbat supremaţia fotbalului în lumea decibelilor televizaţi. Până astăzi, căci aici, acum serveşte pentru eternitate Simona Halep!
Latura tristă a acelei stări de graţie este că… a trecut. S-au scurs doi ani de atunci. Plaja a e tot acolo, noi suntem cu gândul la ea, iar Simona Halep a reuşit găsească o mulţime de argumente pentru a demola acea imensă mare de simpatie pe care o câştigase atunci, în finala glorioasă cu perversitatea întruchipată în Maria Şarapova. Suntem la ora la care Halep se mai gândeşte dacă dă o şansă României la Rio pentru o medalie olimpică. A auzit că bântuie virusul Zika şi nu are chef să rişte. În prima instanţă, am crezut că e o glumă bună – machedoanca e conştientă că ţânţar la “ţânţar” nu-şi scoate ochii! Apoi, tonul declaraţiei a devenit foarte grav şi m-am aşteptat concomitent la un tsunami de retrageri pe toate 
meridianele. Jocurile Olimpice golite de performeri. Dezastru la cel mai înalt nivel. Ei bine, nu… N-am găsit încă niciun alt mare sportiv care să dârdâie consecvent de teama Zikăi – doar Djokovici s-a îndoit o zi, dar şi-a revenit -, iar Halep a devenit, pe bună dreptate, ţinta tuturor naţionaliştilor care observă că, pentru gloria acestei ţări, pericolul e mult mai mic decât o simplă pişcătură.
Ca nicio altă mare performeră din istoria noastră, lui Halep nu-i arde să fie simbol românesc. Poate că a ajuns la o vârstă prea fragedă emblema tricolorului sportiv. Poate haina aceasta e prea largă pentru ea. Totuşi, parcă Andreea Răducan, o stea la vârsta păpuşilor, era mai matură ca ea…
Mi s-a tot aruncat în ochi argumentul că România nu a ştiut să investească nimic în Halep, aşa că nici ea nu ar trebuie să se simtă datoare. De fapt, nu e un argument, e o superbă tâmpenie. Contraargumentul meu este… Leonard Doroftei. Un bun boxer la amatori care putea rămâne doar atât dacă, DE UNUL SINGUR ŞI PE BANII LUI, la o vârstă a “ultimului tren”, a devenit celebru şi mai bogat în America profesionistă.
Dar niciodată nu a uitat steagul românesc! Şi nimeni nu a plâns ca el când s-a întors acasă înnobilat de victorii.
El este un adevărat campion, nu Halep.
De la momentul Roland Garros – care i-a adus glorie şi o groază de bani -, Simona a demarat din lumea sacrificiului spotiv în cea a calculului financiar vorace. A rămas o milionară. Capricioasă, pentru că-şi permite. Arogantă, pentru că nu sunt puţini observatori care au sesizat schimbarea ei de comportament de când e “sus”. Egocentrică, pentru că deşi tot pune în balanţa cântarului Zika versus România, parcă nu ar fi deranjat-o să fie portdrapelul ţării. Adică ar fi totuşi bine la Rio – ţânţarul nu mai e periculos dacă iese şi un gheşeft de imagine. Nimic din truda îmbibată de modestie a marilor eroi – Nadia, Patzaichin, Ponor, Gabi Szabo, Covaliu, Laura Badea.. Fata e pe cai mari.
Aşa că, poate, e bine să vorbim pe limba ei.
Dragă Simona, dacă mai pofteşti la milioanele de euro luate din publicitate de la ape minerale, telefonie mobilă sau magazine de bricolaj, trebuie să ştii că ai fost aleasă pentru că oamenii trăiesc meciurile tale cu pasiunea propriilor iubiri! Te-au investit cu dragoste şi, dacă îţi baţi joc de ea, zboară şi contractele bănoase. Stima românilor nu pare să te mai anime. Sau… ţi-ai făcut plinul?
Rubrică susținută de: 
Comentează