Timp liber

Și a fost Ziua Teatrului….

 

 

27 martie, firește, Ziua Teatrului, a trecut. În sensul că a trecut fără nicio umbră de atenție. La fel ca multe alte date cu ceva semnificații, care trec pe lângă noi în goană, lăsându-ne în urmă o pulbere ușoară de amintire.

Dar, la urma urmei, cine are nevoie de teatru? Extinzând, cine mai are nevoie de muzică, de pictură, de operă sau balet, de artă? De CARTE? Nimeni. Singură întreb, singură îmi răspund. Mă îngrozesc. Mulțumesc lui Dumnezeu că – totuși – așa cum a fost în trecutul meu de după război, apoi sub stalinism, sub comunism, am reușit să mă salvez cum am putut. Și nu am fost singura. Mulți, mulți români s-au salvat, mulți s-au sacrificat, dar, oricum, aproape o generație a scos-o la capăt cu fruntea sus și cu condeiul în mână. Și cu o privire limpede asupra evenimentelor, a vieții.

Cât privește propunerea de întrebare ,,Cine mai are nevoie de teatru, de artă, de cultură?,, , cu durere în suflet îmi spun că acest imbatabil dialog între om și artă este mort. Definitiv. Cui îi mai arde azi, în demența acaparatoare de minți și suflete împrăștiate și ciopârțite sub cuțitele nemiloase, șmecher ascuțite, ale fantoșelor costumate în ,,cripto-valori,,? Cui? Aceste false valori umane nici măcar nu se prefac cum că ar încerca să mențină vreo stare de aparentă normalitate în domenii de natură educativă sau culturală. Cel mai evident. Școala.

Înapoi la artă: la ce bun s-a lăudat omenirea cu mii de nume celebre care i-au consfințit frumusețea, cu mii de minți luminate care au săpat fără odihnă după diamantele ascunse în sufletele oamenilor? Ce facem cu sutele de lăcașuri, muzee din toată lumea care ne amprentează existența? Ele nu mai contează, nu mai răzbate din ele muzica civilizației umane. Teatrul, care s-a născut în misterele bisericești, ca apoi să ,,asfalteze,, străzile marilor orașe cu vorbe pline de duh, de tâlc, cu muzici și cu ironii zdravene la adresa defectelor umane, teatrul, care a fost unul dintre stâlpii Renașterii, Renașterea – cum îi spune și numele – botezată tot de către oameni, în mândria lor justificată că sunt atât de capabili și că mintea umană unică și puterea sufletului pot răsturna munții, s-a dovedit a fi nu numai ,,spectacol,, , ci și o platformă de cunoaștere și simțire, de desăvârșire a vieții. A Vieții!

Și pentru că vorbesc, scriu, despre zona mea de o viață, căreia îi sunt devotată de peste 60 de ani, vreau să mai amintesc – a câta oară? – ce mai înseamnă să profesezi în teatru. Doar de plăcere, altfel nimeni, azi, nu vrea să știe… Ca dovadă că, nici măcar o dată, n-am auzit vreo voce singulară, stinsă sau timidă, să amintească de cei care au crezut că-și dăruiesc ființa, cu tot sufletul, semenilor. Nu contest efortul necesar depus de slujitorii altor profesii, de inteligența sau efortul fizic remarcabile ce duc la unele înfăptuiri. Departe de mine acest gând. Consumul neuro-fizic al omului de teatru este însă  ceva mai special și mai specific. Îți e de folos o concentrare în forță, o detașare rațională și o putere imaginativă peste normal. Ca să nu mai vorbesc de memorie, care este o componentă a inteligenței.

Am spus-o așa, doar ca să amintesc celor din breaslă care, sigur, mi se alătură în gânduri. Ne mai rămân doar vechile aplauze din trecut…

Există forțe malefice nevăzute, dar știute, care urăsc frumosul, stâlcesc sufletele și n-au auzit vreodată de cuvântul ,,emoție,,… Iar oamenii normali îi refuză pe cei insensibili și devotați tehnicii și înțeleg că aceștia se fălesc cu reputația lor de a distruge ce se află în jur. Dacă o masă de oameni devine ignorantă, este mai ușor de manevrat. Cât va mai fi, teatrul nu este ,,meseria,, care poate fi înlocuită de aparate. Niciodată!

Noi am ajuns în faza în care cultura – când se mai pomenește, rar, de ea – se subordonează politicului. Iar ideea de politică este parte a ideii de război!Un război pe care nu-l câștigă nimeni. De fapt, toată lumea pierde…