A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Să tot fie cam105 ani de când oamenii de pe meleagurile de o parte și de alta ale unor munți semeți. ascunzând bogății cu duiumul, au simțit că sufletele lor nu sunt împlinite decât laolaltă. Sufletele, tainele vechi, munca lor au fost îmbrățișate de un rege semeț care, alături de soața sa, au binecuvântat dorința supușilor și au izbândit, într-o zi geroasă de 1 Decembrie, să consfințească Unirea. Unirea tuturor truditorilor de pe plaiul îmbelșugat numit România. O țară!
A fost odată ca niciodată…
Un Făt-Frumos și o Cosânzeană care și-au respectat supușii și au îndrăznit– cu multă diplomație – să-i aducă încet-încet în rândul neamurilor de pe alte tărâmuri. A fost să fie. Dar cum toate poveștile, în timp, își pierd esența și încep să se destrame, iată că au apărut alte timpuri, alți oameni, alte dorinți și mai puțini Feți-Frumoși, mândri și devotați… A fost odată ca niciodată…
Mai apoi, s-a auzit de unul, Petrache Lupu, cioban sărac care, nu știm prin ce haruri nemaivăzute, a spus și ne-a pus în gardă – să fie vreo 88 de ani – că nu vom reuși să ne păstrăm Unirea Sfântă, că vom fi supușii altora de-afară și că acest fapt ne va fărâmița mintea și sufletele, iar fiii pământului binecuvântat vor fugi, vor părăsi locul într-un mod laș, iar în țară se vor instaura haosul și nelegea. Petache Lupu, cel care l-a întâlnit pe Dumnezeu, a fost odată ca niciodată…
Crime, hoții, minciuni, foc și apă acoperă plaiul și domină astăzi viețile celor care au devenit străini pe propriul pământ. Se întâmplă, se vede, se simte în toată ființa noastră și, probabil, vor mai trece sute de ani până când vom mai putea spune vreo poveste care să înceapă cu ,,a fost odată,,… Cine știe ce dihănii vor trăi pe aici.
Și, cu regretul că nu pot vorbi de Unire, ci de DEZBINARE, am să povestesc despre șacalii care au năvălit să ne sugă sângele. Șacalii deja au apărut! Și urșii și lupii! Fiarele simt mirosul sângelui. E firesc. Când au loc lupte peste tot, tot timpul, rămân cadavre, iar cei care scapă doar răniți mai au o șansă mică să se ascundă ca să nu fie atacați și hăcuiți până la moarte. Altfel…
Da, au apărut șacalii. S-au înmulțit șacalii. Se dezvoltă haita șacalilor. Se îngrașă șacalii, rupând cu poftă din carnea multor animale blânde și neajutorate care, de-o viață, își duc traiul lor liniștit și senin în mica lor turmă. Ca oile. Dar dacă turma nu e păzită, animalul nu e iubit ca o ființă vie, nu numai aducătoare de profit stăpânului-paznic, atunci de ce să ne mai mirăm că șacalul află și atacă!Șacalii nu sunt proști, nu au doar instincte ucigașe, dar află – la umbrele întunericului – și ce arme sunt folositoare pentru atac. Nu doar colții proprii sunt de folos, ci și cuțitele, pistoalele, frânghiile pentru spânzurat, pumnii, pietrele, uneori automobilele de mare tonaj care strivesc tot ce le iese în cale. Am uitatbâtele! De baseball! Există mari jucători în domeniu! La noi, se pare că devine sport național!
Nu vă temeți de cele spuse mai sus? Vă întrebați desigur ce bazaconie îngaimă femeia asta? Cum să folosească niște patrupede blănoase toate sculele de mai sus? Așa este, nunai că eu aici scriu un S.F. Sau, mai bine zis, scriu o fabulă. Ce e aia? Ah, am uitat că generația tânără, super educată în ,,digi,, , n-a învățat așa ceva la școală. Fabula este o formă literară, este atunci când vrei, dacă poți, să dezvălui defectele, sau uneori calitățile oamenilor, punându-le în cârca bietelor animale. Asta se întâmplă doar în scris, în versuri! În viață e mai complicat să-ți dai seama ce zace într-un ins. Dar, să fabulez mai departe… Stricăciunile, jafurile și rănile provocate de fiarele deloc educate în spirit fair-play, sunt fără limite. Alte soiuri de viețuitoare sunt capabile – într-o luptă dreaptă pentru supremație – să-l recunoască pe exemplarul Alfa. Dar la șacali legea asta nici nu intră în discuție. Trăiesc doar cu gândul jafului care le strălucește în ochii hrăpăreți. Au o putere fizică și psihică nemaiîntâlnită care, în clipele de extaz, devine viclenia vicleniilor. Înțeleg că această specie, de fapt, supusă răului, nici nu cred că ar putea să se mai dezbare de obiceiuri, oricât de condamnată și de hăituită ar fi. În creierul lor nu străbate niciun fir de lumină, dar mai știu ceva șacalii ăștia pofticioși la oițe blânde: că prin locurile unde pasc ele nu e nicio lege. Stau în câmp deschis și se apără doar pentru că stau adunate una într-alta în turmă. Aici însă ne mai lovim de o naivitate. Stăpânii turmei nu le ocrotesc la timp, nu prea le pasă. Dacă moare una, mai are zece pe drum. Adică mieluții ce se vor naște. Ce soartă vor avea și ei… Câinii de pază la turmă latră, unii chiar mușcă, dar nu prea lasă urme. Viclenia șacalilor domină goana după hrană.
La urma urmei, de ce să condamni niște biete animale fără judecată, dacă ele nu sunt făcute decât pentru a ucide fără să gândească. Ajung la concluzia că de vină este turma bleagă, în sufletul căreia zace doar milostenia, și apoi condamn stăpânii care, fără noimă, lasă turma la voia întâmplării, să pască pe unde apucă.
De obicei, orice fabulă are o morală din care, dacă vrei și poți, înveți câte ceva. Să te ferești – de pildă – de fiarele sălbatice orgolioase, hrăpărețe și nepăsătoare. Morala mea, din fabula asta neinspirată de astăzi, este că, totuși, fiarelor carnivore, rele și în final fără judecată, le stă mai bine după gratiile unor grădini zoologice. Eventual suspendate! Ca ale Semiramidei! Ca a XIV-a minune a lumii! Sau a XIV-a nenorocire a lumii?
Oare de ce nu s-au pripășit pe meleagurile noastre niște animale maiestuoase, puternice, adevărați Regi ai junglei? Mi-e dor de LEI. Chiar și în buzunarele noastre…
CRISTINA DELEANU
Comentează