Să trăim în așa fel, încât până și dricarului să-i pară rău când vom muri!

….Adevărat a-nviat! – și prin asta le răspund tuturor celor care ciocnesc cu mine ouă imaginare, dar pe care distanțele, destinul sau pur și simplu mârșăvii pe care le-au făcut în trecut, i-au aruncat la capete de lumi sau, în orice caz, foarte departe de mine…
Vă mărturisesc că nu sunt o persoană din cale-afară de religioasă. Intru în biserici mai mult ca să le vizitez, nu am citit biblia, ci doar fragmente din ea, care îmi dau pilde potrivite vremilor în care mă scald, pe Doamne-Doamne îl evoc doar atunci când nu reușesc să depășesc singură impasuri. Sau pentru a mă minuna, cot la cot cu El, de ciudățeniile din jur. Desigur, nu e frumos ce spun eu aici, mai cu seamă în prima zi de Paști, dar oare nu trebuie mângâiați pe creștet oamenii sinceri? În copilăria mea, a vopsi ouă era o fărădelege, iar mersul la biserică le putea aduce probleme mari adulților. De Înviere, țin minte că Statul organiza diverse acțiuni pentru tineret, doar pentru a-i bloca drumurile spre lăcașul Domnului. Eu una nu mergeam nici într-o parte, nici în alta. Spre primele nu mă lăsa tata ( e curată destrăbălare pe acolo, n-ai ce căuta acolo!). Spre a două
a…pur și simplu nu mergeam. Cu toate acestea, în fiecare an la noi în casă mirosea mereu a cozonac, iar de pe masă ne priveau culorile din ouăle unei vecine rebele și tare grijulii. Iar tata – același care-mi bloca pe atunci cam toate provocările celei mai frumoase vârste, mă învăța mereu să trăiesc cu frica lui Dumnezeu, să sădesc numai bine în jur, să mă port frumos cu toată lumea , chiar și cu netrebnicii care îmi vor intersecta drumul. ” Vor fi mulți!” – mă încuraja tata, și abia peste ani aveam să-mi dau seama câtă dreptate a avut!… Dar am încercat să ma port bine și cu aceștia, la fel ca și cu ceilalți toți, căci între timp apucasem să mă îndrăgostesc și de Mark Twain, care a preluat ștafeta de la tata, continuând să mă învețe ” să trăiesc în așa fel, încât până și dricarului să-i pară rău când voi muri”..
Când am început să mai pricep și eu lumea, mărturisesc că mi-am pus de multe ori întrebarea „cum de îngăduie Dumnezeu să se întâmple în jurul nostru atâtea nedreptăți, atâtea lucruri strâmbe?”. Nu i-am găsit răspunsul, ba chiar m-am supărat de câteva ori pe Cel de Sus pentru indiferență și neimplicare . Am rămas să port mereu cu mine, prin viață, această nedumerire…Iar atunci când ciocnesc ouă roșii, mă bucur că Hristos a înviat din nou, și că, poate, dacă lista de probleme ale lui Doamne-Doamne nu va fi din nou foarte amplă, le va rezolva și pe cele din jurul nostru, atât de multe, atât de încâlcite..
Până una-alta, mă bucur să pot ciocni ouă colorate cu o mână de oameni curați, dintr-un vârf de munte, acolo unde m-au adus sărbatorile și oamenii dragi, și să mă bucur de frumoase obiceiuri, nicăieri mai frumos respectate, decât la țară.
Și pentru că sărbătoarea Paștelui ne întoarce deopotrivă către cel de Sus, către noi înșine și către cei din jur – cum tocmai l-am auzit pe Președintele țării glăsuind, și nu pe Facebook – mă răsucesc și eu, alternativ, în cele trei direcții indicate, dorindu-vă și dumneavoastră ceea ce îmi doresc și mie, adică sănătate, fericire, bunătate și mai ales iubire!