Reînvăț să iubesc, fără prefăcătorii, fără tertipuri, fără să cântăresc ce se cuvine să fac și ce nu se cuvine, privindu-mi copiii și înțelepțindu-mă din naivitatea lor.
Revoluția din mine însămi, dincolo de care nu cred că va mai fi nimic la fel în modalitatea mea de a vedea și de a înțelege lumea, s-a declanșat în urmă cu un an, la câteva cuvinte ale fiicei mele mai mari. Ilona a scris într-o zi pe blogul ei că una dintre dorințele sale cele mai arzătoare ar fi să nu mai fie nevoită să se poarte ca și cum nu i-ar păsa, exact în fața lucrurilor, gesturilor, întâmplărilor care îi sfâșie sufletul. Am conștientizat atunci, citind cuvintele copilului meu, mai intens decât am făcut-o citind cărți de psihologie, că regulile demnității-cu-orice-preț și teama de ridicol pe care ni le insuflă toate programele școlare și familiale ne împietresc inimile, obligându-ne să mergem prin lume cu fruntea prefăcut semeață, ca și cum nu ne-ar fi trădat cel mai bun prieten, ca și cum nu ne-ar fi murit cel mai iubit părinte, ca și cum n-am fi ratat ocazia pe care o așteptasem o viață, ca și cum n-am ști că am fost crunt nedreptățiți, ca și cum n-am fi înțeles că omul de care ne-am îndrăgostit nu ne iubește. Deși, de fapt, am avea dreptul și am avea nevoie să ne ghemuim, să tăcem, să plângem sau chiar să spunem: „Mi s-a rupt inima când mi-ai spus, când ai făcut, când am văzut, când am înțeles asta”! http://alice.revistatango.ro/reinvat-sa-iubesc-9800
Comentează