Visez frecvent – ca atâția alții – că zbor. Dar iată cum. Zbor dând din mâini energic, ca și cum aș înota, aerul fiind un fel de apă rarefiată.
De obicei planez deasupra unei artere aglomerate, la mică înălțime, stârnind uimirea oamenilor și uneori furia lor. Dacă unul încearcă să mă prindă de picioare, mă ridic repede ceva mai sus.
Alteori stau pe marginea unei prăpăstii și le explic celor prezenți lângă mine că o să mă arunc în gol, fiindcă pot să zbor. Ei, bineînțeles, nu mă cred , râd, și atunci spre stupefacția lor mă avânt dând din mâini în hău și aterizez lin la câteva sute de metri distanță.
Visul acesta îl am încă din copilărie, de câteva ori pe săptămână. Pe vremuri îl trăiam intens, aproape că ajunsesem să cred că și în viața reală pot să zbor. Odată, elev fiind, la Suceava, am urcat cu câțiva prieteni în clopotnița bisericii Sf. Dumitru, înaltă de peste 40 de metri. Am ieșit cu toții pe un fel de balcon circular, cu o balustradă de fier forjat. Am simțit că amețim, văzând panorama orașului. Deodată, mi-a fost foarte clar că aș putea să mă arunc de acolo și să zbor peste case. Nu doar credeam, ci parcă știam că pot să zbor. Puțin a lipsit să mă și arunc. Noroc că tocmai atunci cineva a făcut o glumă mai deocheată, care m-a adus la realitate.
Acum, obosit de viață, de prea multa pasiune cu care am trăit-o, sunt resemnat, nu mai cred că pot să zbor. Și totuși, totuși, când urc la etajul casei mele de la țară și ies pe terasă, am o vagă iluzie că aș putea să-mi întind brațele și să zbor pe deasupra livezii de care sunt înconjurat. Coțofenele, vrăbiile, rândunicile se uită interogativ la mine și așteaptă să le însoțesc în hoinăreala lor prin văzduh.
Comentează