“Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
🍀
Situațiile de început în prietenie se schimbă radical și la unul și la altul, nevoile, cerințele se modifică. Ceea ce cred eu că menține însă o prietenie adevărată este doar sentimentul real, sufletesc și atât. Restul e tăcere! Apropo, veți întâlni multe citate și vorbe deștepte – firește, ale altora – care mă vor ajuta să-mi întăresc propriile vorbe. Personal, sunt înnebunită după citate și chiar voi face abuz uneori! Că tot pomeneam adineauri de sufletul prieteniei; sufletul=cea mai stăpânitoare parte a sinelui. Așa apare încrederea în sine! Iată primul exemplu luat de-a dreptul din psihologie. Nu vă jucați, mai vin și altele!
Ce-ar fi dacă eu mi-aș boteza scrierile, să zicem, : ,,Cu glonțul pe țeavă?,,. Un șofer de taxi, într-o discuție despre unele aspecte ale vieții care te surprind, și despre multe altele, îmi spunea că omul – zicea el, exprimându-și precauția – că omul, deci, ar trebui să se afle mereu pregătit, adică, într-un fel, cu glonțul pe țeavă… Sau vorbea despre politicieni, sau de cei care fac lucruri rele și neașteptate? Nu știu, dar, de fapt, nici măcar nu contează. Mie mi-a plăcut imaginea! Cumva, n-aș putea spune exact, chiar mi-a plăcut imaginea. Mai precis, mi-a plăcut să-mi închipui cum stă ea –pușca – tot timpul cu un glonț pregătit pentru o eventuală defensivă. Pentru că armată n-am făcut și nici cunoștințe temeinice legate de muniție nu prea am, de fapt n-am deloc, am transformat, în mintea mea, fierăraia în metaforă! Să mă mai explic puțin, pentru că, altfel, sunt convinsă că exprimarea cu glonțul este foarte limpede și constructivă.
Mai mult sau mai puțin adevărat, eu, omul de astăzi, femeia, tânăra de ieri-alaltăieri, în fine, eu, eu am stat sub o permanentă frământare, căutare și dorință. În toate felurile. Meserie, viață sentimentală, realizare și, mai apoi găsirea de sine (cea care vine mai târziu decât ți-ai dori și decât te aștepți. Poate nu se ivește niciodată. Și ție nu-ți vine să crezi… Ei bine, toate cele spuse mai sus nu au nevoie de pregătire, de atac după instrucții istovitoare, deci de un glonț pe țeavă? Ba da! Că îl vrei sau nu, el, glonțul, este pregătit să nimerească o țintă către care te îndrepți. Aproape că tu devii glonțul? Nu? Iar eu am fost Cristina-glonț de cele mai multe ori în fața situațiilor apărute în drumul meu, întâmplător sau chiar provocate Niciodată ținta mea nu a fost în pericol de moarte! Am vrut doar să trec pragurile necesare slujirii propriilor mele interese, fără să trec peste cadavre! Sau…cine știe?… Aici ar fi o problemă…
1ianuarie 2017
În noaptea asta – deja e 2 ianuarie – sunt din nou preocupată, frământată. Mă presează timpul și, ca un om silitor ce sunt, mi-aș dori să mai fac încă multe. Să fac de toate. De bine. De fapt, tristețea frământării mele se datorează unei rupturi a încrederii în faptele mele, ruptură petrecută cu puține zile în urmă. M-am dezechilibrat pentru câteva zeci de ore și, vrând-nevrând, am început anul cu nodul în gât. Prefer, astfel, să nu dorm; asta ca să-mi recapăt liniștea gândurilor Somnul nu mi-o dă. Nu mi-o asigură.
Tot cântăresc de ceva vreme dacă-mi pot defini soarta cu ,,am avut noroc,,. Noroc. Așa cum îl înțelegem noi, convențional, când, din întâmplare, ne iese ceva bine, chiar când ne așteptăm mai puțin. Sau, cum ne mai place să spunem, că ni-l facem și noi singuri. Nu cred că putem ști. Dar în mod sigur anumite energii, împletite, distribuite și conduse într-o direcție- cu siguranță divină!-, se apleacă, se coboară asupra ființei tale într-o anume clipă și te salvează și încerci să definești –parțial- dacă ai sau nu noroc. Explicația nu mă satisface, cred că nu înțeleg nici măcar eu ce spun, dar am să-mi amintesc câteva exemple.
În aprilie 1945 am scăpat din bombardamentul asupra Ploieștilor, împreună cu mama, dar sacrificându-l pe tata. La doar câțiva metri. Tot restul zilelor am ținut minte două dintre senzațiile de atunci: am făcut pipi în brațele mamei și apoi am simțit gust de țărână în gură. Ăsta a fost un mare noroc personal. Îl judec acum. Nu aveam cum să știu cât de mult plătisem, pierzându-l pe tata. Eu, dar mai ales mama. Și, pentru a îndrepta într-un fel lucrurile, destinele dacă vreți, Dumnezeu ne-a trimis mie și mamei, un alt tată. Chiar așa, astea au fost vorbele mamei atunci când, la Breaza, ascunsă sub un pompon imens în creștet, l-am cunoscut pe Nicolae Deleanu și, vrând să aflu cine e, mama mi-a răspuns că Doamne-Doamne ne-a trimis un Nicolae în locul celuilalt Nicolae, cel dispărut. Sigur că lucrurile s-au precipitat, târziu am înțeles că mama mea a făcut un gest de sacrificiu, acceptând să se căsătorească atât de rapid. De ce? Ca să aibă un ajutor bărbătesc în a mă crește pe mine. ȘI ăsta se numește noroc. Pentru mine, nu? Desigur! Dar adevăratul noroc a fost că Noul Nicolae a iubit-o enorm pe mama și, alături de ea, și pe mine. Ăsta a fost marele noroc al vieții mele…
CRISTINA DELEANU
Comentează