“Mândru că sunt român” mi se pare o expresie desuetă. Fug de ea, precum dracul de tămâie. Și nu mi-e rusine s-o recunosc. Să nu mă înțelegeți greșit! Îmi crește inima , ori de câte ori, cutreierând planeta, mă ciocnesc de admirația străinilor, aplicată unor cuvinte-cheie de genul : Nadia Comăneci, Hagi, Simona Halep. Dar aceeași inimă se prăbușește în abisuri, când aceiași străini strâmbă din nas, auzind de români…
Mă aflu după trei zile de Italie. Țară frumoasă, apropiată nouă – că doar de la Râm ne tragem, nu-i așa? De tras, ne tragem de la el, și tot el ne trage, deseori, înapoi, în varii chipuri. Unii – să-i colinde locurile mustind a istorie, altii – să-i colinde ”buzunarele”. Cei mai mulți amung să îi sufoce pe italieni, cu prezența lor nefastă. În trei zile, am întâlnit cel puțin 7 cerșetori, care mi-au răspuns, într-o românească perfectă, la intrebarea “Ești român?”. În aceleași trei zile, am ascultat cel puțin tot atâtea povești despre românii deveniți subiecte de știri, în urma unor fapte nu tocmai bune, unele – as zice – abominabile. Cum e să ți se spună, de către un italian get-beget : “-Ah! tocmai am auzit, la Telejurnal, despre niște români care le-au taiat urechile unor italieni”? Nu-i așa că aduce a Planeta maimuțelor?!?
Aș vrea să uit cât mai repede – dar nu pot! – cum , încă din prima zi, amabilul taximetrist care ne-a mutat din avion, în hotel, ne-a perforat urechile, povestindu-ne despre cât de frumos e Napoli și câte lucruri minunate putem face aici, într-un singur weekend. După care ne-a adresat tradiționalul “Where are you from?” și…aflând adevărul, filmul s-a rupt! A devenit brusc foarte tăcut, ne-a depus sec la destinație și ne-a dat restul până la ultimul cent…
La întoarcere, am călătorit cu un low-cost românesc. ( de fapt, și la dus, la fel, dar atunci eram prea ocupată să mă bucur de ultimele povești,depănate cu fiul meu, înainte de a-l lăsa, student, la Napoli). Nu mi-e rușine să călătoresc cu low-costul, pentru că nu sunt snoabă, lucrez la stat și banii mi-i câștig greu. La întoarcere, așadar, singură fiind, mi-am investit timpul de asteptare în a-mi studia tovarăsii de călătorie. Majoritatea – în fuste înflorate și cu sacoșe de rafie pe post de troller. I-am surprins parfumându-se din greu, în “Duty free”, nereușind însă să suprime aroma inițială…Am avut chiar o strângere de inimă: “..Sper să nu aibă loc vreun furtișag, chiar sub ochii mei și să asist la o nouă prăbușire a imaginii României!” … Dar am avut noroc : nu s-a furat nimic, sau dacă s-a furat, operațiunea a fost una încheiată cu succes….Era , prin preajmă, și un grup compact, de pe undeva de prin Moldova, după accent. Am numărat vreo 15 inși gălăgioși, barbați și femei, care se distingeau printr-un “aer mioritic” pe care nu vreau să-l descriu, ca să nu jignesc. Vorbeau tare, se strigau unii pe alții, ca de pe un deal pe altul, făceau glume deocheate la adresa domnișoarelor din peisaj, după care râdeau zgomotos, mușcând din sandwichuri făcute la hotel. La un moment dat, o angajată a aeroportului i-a rugat să vorbească mai încet. Rezultatul? – o ploaie de ironii tembele, la adresa ei. Adică ce, noi am plătit bilet și n-avem voie să ne simțim bine?!?..
Gălăgia a continuat și în avion, până când , odată cu centurile, conaționalii mei și-au legat și limbile. Și-au făcut crucile de rigoare, înante de decolare, si s-au pus pe somn, pânsa când am revenit împreună în patria mumă, mândri sau dezamăgiți că suntem români. De la caz la caz.
Comentează