Poveste, în mijlocul străzii…

Nu știu ce mi-a venit să mă opresc din drum. Mai ales că ma împingea din spate graba nebună de a ajunge la o întâlnire importantă. Dar ochii aceia…Doamne, ochii aceia nu-i voi uita , cred , niciodată. În plus, bătrânul părea să aibă vârsta parinților mei, iar genul acesta de amănunte mă emoționează întotdeauna : orice gest mărunt fac, în direcția unui octogenar, este ca și cum l-aș îndrepta către bunii mei părinți…
..A venit hotărât spre mine, sprijinit într-un baston desuet, profitând de o mică oprire pe care o facusem în drum, pentru a scotoci în poșetă după telefonul mobil. “-Mi-ai fost elevă, la Galați! “ – mi-a spus. Era genul de abordare care mi-era cunoscută : lumea mă mai confundă, realizează că mă știe de undeva, dar nu-și poate imagina că sunt chiar cea de la televizor. Ci, pur și simplu, o cunoștință, pe care n-a vazut-o demult.
Am dat să neg, să-i spun că la Galați n-am fost decât o singură dată în viață, când am transmis, de pe malul Dunării, un “Ceai de la ora 5”, însă bunicuțul era atât de fericit “că mă revede”, încât mi-am înghițit cuvintele. Nu bănuiam nicio clipă că va urma o citremurătoare poveste de viață, de genul celor care mă fac să lăcrimez, în propriile emisiuni… Am stat să-l ascult ( tot cu gandul la părinții mei!) , la început trăgând pe furiș cu ochii la ceas, mai apoi absorbită total de povestea ce mi se dezvăluia, în mijlocul unei străzi cenușii, sub un cer cenușiu, cu oameni cenușii în jur, parcurgându-și cenușiile existențe…
A fost profesor de română. Căsătorit cu o turcoaică din Dobrogea, lucru care, la acel moment, a declanșat în ambele familii războaie sângeroase, încheiate cu finaluri tragice : amestecul de sânge fusese “amendat”crunt, ambii tineri fiind renegați de familiile lor. S-au chinuit să-și croiască un început, până cand destinul i-a adus București, de fapt, nu destinul, ci diagnosticul crunt, primit de tânăra sa soție, la un control medical de rutină… Nu le-a fost ușor să o ia de la început, în lumea sălbatică a Capitalei. Aveau două valize uriașe, un adversar feroce – boala, și un copil de un an în cărucior. Plus speranța că ea, Efsun, se va face bine și-și vor putea continua povestea de iubire. Aparent, boala soției și-a găsit leacul, spre fericirea celor doi . Soarta părea să fi devenit binevoitoare : el și-a găsit un post de profesor de română la o școală profesionala, și-au închiriat o garsonieră intr-un cartier curățel, pe cel mic l-au dat la creșă, iar Efsun s-a angajat la o Fabrica de confecții, renumită în acele vremuri. Boala însă nu trecuse, așa cum crezuseră cei doi. A stat pitită mișeleșet, pentru a recidiva, după câțiva ani, de data aceasta cu o furie care si-a îngenunchiat “gazda”, cu speranțele ei cu tot… Un tratament istovitor a vlaguit-o pe Fusun, omorând în ea orice dorință de viață. Într-o bună zi, bărbatul a fost chemat , din oră, la Cancelaria profesorilor. A aflat, la telefon, că soția lui s-a aruncat de la etajul 8 al blocului în care locuiau…
…Nu s-a mai căsătorit niciodată. I se părea nedrept fața de cea, pe care o iubise mai presus de orice. A făcut echipă cu fiul său, care îi semăna leit lui Fusun – iubirii vieții sale. La 24 ani, după ce a absolvit Facultatea de Automatică, Guven și-a anunțat tatăl că pleacă la Istanbul. Un verișor îndepărtat, la care își petrecuse câteva vacanțe, îi aranjase un post la o companie importantă. Deși distrus, tatăl nu s-a putut opune : era viața fiului său, viitorul lui, nu avea niciun drept asupra lor. In plus , era , probabil, și “ glasul sângelui” – a gândit tatăl.
A trebuit să învețe să trăiască singur. Școala îi ramăsese singura adevărată familie, iar viața lui dobandise două repere fixe : ziua lui de naștere – în miezul verii, și Crăciunul – cele două evenimente care îi aduceau băiatul acasă. La început, singur, apoi impreună cu iubita sa, iar mai apoi cu nepoțelul. Două săptămâni pe an era cel mai fericit om din lume. Apoi iar rămânea singur, așteptând vizita următoare…Până cand, într-o bună zi, un alt telefon blestemat, l-a anunțat că , intr-un atentat de pe artera comercială Istiklal, fiul lui a pierit, impreună cu soția sa. Ieșiseră să manânce o înghețată, într-o pauza de la birou…Micuțul Guven a ramas al nimănui, mama sa neavând niciun fel de rude. Și uite-așa, proaspătul pensionar s-a trezit “părintele” unui preșcolar care-l privea cu ochii adânci ai fiului său, neînțelegand însă nicio boabă românește…
“- Merg să vorbesc la o grădiniță unde am aflat că una din educatoare este turcoaică ; poate mi-l primesc pe cel mic” – s-a simțit dator să mă informeze și pe mine, continuând să fie sigur că i-am fost elevă. Nu am mai negat, ce rost avea? Nu mă deranja să fac parte din amintirile lui. …Am încercat să-i recomand niște colaboratori turci, pe care îi cunoscusem la emisiune. S-a bucurat că , iata , cineva îi întinde, în sfârșit, o mână de ajutor. Și-a notat, pe un petec de hârtie descoperit in buzunar, numerele pe care i le-am dictat, din telefon. Brusc, pe lânga noi au trecut , braț la braț, două doamne în etate, una din ele exclamând : “Vaaai, doamna Marina! Ce bucurie să va întâlnim! Ne plac foarte mult emisiunile dvs!” Femeile mi-au direcționat un zâmbet larg, învăluindu-ne pe amândoi într-o boare de parfum , după care s-au dizolvat în mulțime. Interlocutorul meu a ramas o clipă blocat. S-a uitat lung la mine, așteptând, probabil, o explicație. După care a continuat să noteze numerele pe care i le dictam, ridicându-și din cand în când privirea către mine… I-am urat succes și, în timp ce mă îndepărtam, mi-a strigat în urmă : “Mă iertați, cred că m-am înșelat și nu mi-ați fost chiar elevă…Dar… vă mulțumesc, doamna Marina…”
Rubrică oferită de :