PORTUGALIA MEA. Ep. 13. Seară de FADO, în ALFAMA

Foto: Marian Grigore

Cu starea de bine sustrasă din magazinul de sardine, vizitat în episodul de ieri, ne continuăm drumul. Ținem ochii-n Google Maps, dar și sub picioare, să nu alunecăm pe pavajul cu piatră cubică…. Pe strada Largo do Duque de Cadaval, la numărul 17, în holul unui micuț hotel de lângă Gara Rossio, ne întâlnim cu ceilalți membri ai grupului “internațional”, ad-hoc constituit. Și cu ghida portugheză. De fapt, creața și vorbăreața Catalina nu e chiar portugheză, e din Chile, a venit aici în căutarea Fortunei, cumva împărtășește povestea fiicei mele, plecată și ea la Paris, după cai verzi pe pereți. De fapt, Catalina chiar are vârsta Marinei și asta ne va și apropia, astfel încât, la finalul serii, voi ști mai multe despre ea, decât știu poate despre fiica mea!
Străbatem per pedes un drum ce pare a nu se mai sfârși, prin aceeași Alfama. Nu poți merge la întâlnire cu fado-ul adevărat, fără să ai de a face cu Alfama, locul unde acest gen și-a dobândit consacrarea. Vedem acum Alfama pe timp de seară, dar în zone ce mi se par ușor periculoase: străduțele sunt pustii, câte un trecător rătăcit cu căutătură aspră ne mai taie calea.

Grafitti-urile abundente de pe pereții vechilor clădiri au deja culorile estompate de înserarea ce se lasă, văzând cu ochii. Câte un felinar știrb se chinuie să lumineze mici fragmente de cartier. Rufele întinse pe frânghii în fața ferestrelor, flutură și ele fără prea multă vlagă. Ajungem la ALFAMA GRILL – localul precizat în voucher. Din exterior, pare a fi o bombă și simt deodată un gust amar în gură…Casa la parterul căreia se află micuța tavernă stă să cadă, peste frontispiciul rudimentar cu numele localului dansează umbrele unor izmene, atârnate la uscat. Un afiș hand-made anunță, fără prea mult elan: “Fado tonight,19 h”….

Intrăm. Înăuntru-i cald, ceea ce e o primă impresie bună. În față ni se deschide un holișor mic, cu un closet pe stânga, un cuier pe dreapta. Ne splităm, după care ne reunim, pentru a ne vărsa apoi într-o sală înecată într-o penumbră roșie, puțin mai mare decât sufrageria mea de acasă. Număr 4-5 mese pe stânga și tot atâtea pe dreapta, despărțite de un culoar îngust, care i-ar da serios de furcă unuia ca Bud Spencer. În capăt – un bar aglomerat de sticle, decorațiuni cu azulejos și instrumente muzicale spânzurate printre ele. Pe pereți – fotografii “de epocă” sau desene, înfățișând cântăreți de fado.

Noi, cei 8, avem masa noastră rezervată, aproape de bar. Între timp am reușit să ne cunoaștem: un cuplu mixt din Marea Britanie ( de fapt, ea – britanică, el – asiatic), un cuplu (?) de dudui din Italia, o franțuzoaică solo și noi doi. Plus vorbăreața ghidă, care ne ajută să ne descurcăm în meniu. Comandăm băuturile și ni se aduc platourile cu gustări : brânzeturi, niște cârnăciori tip “polonezi”, feliați subțire, măsline la greu. Ni se aduc curând și paharele – mie – unul cu Sangria – ciocnitul lor pare a fi semnalul cifrat că muzica poate să înceapă. Înghesuiți între două mese apropiate nouă, doi chitariști deschid ușa fado-ului…

…Am petrecut 16 ani din viață lângă un maestru al folkului și pot aprecia calitatea muzicii, chiar dacă instrumentele de fado nu sunt chiar chitări clasice. Cei doi cântă demențial. Aplauzele furtunoase, slobozite de pe la mese, aduc în scenă și prima solistă. Sunt șocată : vârstă înaintată, gabarit depășit, ținută de piață, în plus își trage un picior beteag, făcându-și cu greu loc printre mese…Dar când deschide gura…simți cum o căldură te cuprinde deodată și pielea ți se face de găină : Doamne, ce voce! Doamne, ce cântec superb! Cei doi instrumentiști o acompaniază, restul…e tăcere. Înmărmuriți o ascultă toți cei 15-20 de meseni, făcând probabil în minte aceleași judecăți ca și mine. Povestea cu “ambalajul vinde marfa”, iată că nu se verifică întotdeauna…Doamna își culege aplauzele și se retrage șchiopătat la o masă rămasă liberă, de unde îl va încuraja din priviri pe tinerelul ce îi urmează și cu care va alterna întreaga seară. Junul aduce la față cu Cezar Ouatu și nici vocea nu îi este mai prejos.

… Deși avem handicapul limbii – muzica “fado” fiind valoroasă în primul rând prin textele sale – petrecem o seară absolut magică. Nici nu mai observăm când, în farfurii, locul gustărilor este luat de “musacaua de ton” și mai apoi de o cremă de zahăr ars, rezultată, cu siguranță, dintr-un plic. Toate par nesemnificative, în raport cu recitalul, absolut magnific…