Recenta dispariție dintre noi a academicianului Solomon Marcus ne-a fost prilej de tristă reflecție asupra pierderii imense pentru cultura română, în atâtea domenii: matematică, semiotică, lingvistică, istoria și filosofia științei etc. Ne-a prilejuit, însă, și revizitarea unor discursuri și interviuri ale savantului, care conțin o pedagogie implicită.
„Eu nu m-am plictisit niciodată!” – susținea omul de cultură în vârstă de 90 de ani, la conferința TEDx organizată anul trecut, la Cluj. În numai 18 minute, savantul oferea un decalog al celor mai importante „nevoi” care ar merita împlinite în viața noastră, dacă dorim să ne umanizăm pe deplin. Las cititorilor curiozitatea de a căuta pe net prețiosul decalog al nevoilor-valori esențiale și de a-l asimila.
Acum, să ne concentrăm pe această mărturisire rară, într-o lume în care plictiseala a devenit o veritabilă boală; o boală cu iz oriental, cu etimologie grecească (vezi ngr. plixis) și care se manifestă prin lipsa dorinței sau pasiunii de a face ceva, de a avea o inițiativă. Ea se regăsește în multe medii, de la starea de „urât”, în percepția țărănească, la plictisul „burghezo-moșieresc”, sau la jinduirea tinerilor cool de azi după „some action” și catalogarea a orice nu le convine drept „boring”.
Și totuși, plictiseala prezintă un paradox sau, cel puțin, o ciudățenie: cei ce se vaită de plictiseală urăsc, pur și simplu, tot ceea ce-i înconjoară și le induce starea asta în care se afundă, care pare să-i îmbolnăvească pentru lungi perioade; în general, ea vine și pe fondul unui „stoc” de timp nefolosit, care trebuie cumva petrecut mai repede, „omorât” cu ceva; uneori, se întâmplă și ca bolnavii de plictis să recurgă la te miri ce trăznăi pentru a se trata; asta pentru că dispoziția opusă căutată e cea de distracție; iar categoria de vârstă la care plictiseala face ravagii ține de adolescență și tinerețe. Așadar, lamentația celor plictisiți este că vina pentru starea lor o poartă exteriorul tern, mediul neatrăgător, viața fadă de care au parte. Numai că lucrurile stau altfel. Să ne gândim când anume se plictisesc ei… Exact când rămân un timp doar cu ei înșiși. Când nimic din exterior nu le oferă posibilitatea de a se concentra pe altceva decât pe viața lor interioară. Când au un răgaz nefolosit la îndemână și ar putea întreține un dialog cu sine. Numai că, dacă „sinele” nu e acasă, dormitează ori nu are nimic de oferit, sigur că apare plictisul și-ți țiuie urechile de tăcerea de pe dinăuntru. Așadar, bolnavii de această ciudată boală se cam îmbolnăvesc singuri, iar văicăreala lor spune oricui, în surdină, că lumea lor interioară sună a gol.
Blaise Pascal are o cugetare ce mi-a lămurit această realitate psihologică încă din perioada liceului și m-a ferit nu doar de plictis, dar și de unele… trăznăi de tratament. El spunea așa: „nefericirea oamenilor provine dintr-un singur lucru: din acela că nu știu să rămână liniștiți într-o cameră.”
Comentează