banner marshal garden
Ea și El

Pentru tot ce e bun, merit să fiu pedepsită

„Râzi tu râzi, dar după râs vine plâns!”, îmi spunea bunica mea atunci când eram prea fericită, iar avertismentul ei – și al milioanelor de oameni trăiți în cultura pedepsei divine – mi s-a întipărit pe creier, pe suflet, pe încrengătura de gene, pe mâinile mele mici care-au învățat să se închine mai întâi cu frică și abia apoi, uneori, cu iubire.

„Te bate Dumnezeu dacă nu asculți de părinți!”, i-a spus cândva bunicul fetiței mele mai mici, iar amenințarea sa a căzut peste masa noastră de familie ca o umbră a fricii, iar eu am înțeles că ștafeta necredințelor va merge mai departe la infinit, dacă nu învățăm cum să îi oprim rostogolirea.

Câte asemenea înștiințări sumbre nu s-au abătut asupra fiecăruia dintre noi?! De câte ori n-am iubit cu teama că după dragoste vine despărțirea, n-am trăit cu groaza că după viață vine moartea, n-am îmbrățișat cu spaima că, totuși, după dăruire vine trădarea?!

Din mintea mea cea conștientă, școlită și răsșcolită prin facultăți, cursuri și biblioteci, am smuls buruiana gândului pedepsitor. Am extras-o cu forcepsul și, chiar dacă m-a durut, am știut că nu va mai crește acolo la loc. „După râs vine zâmbet. Dumnezeu ne iubește pe toți așa cum suntem și nu ne pedepsește. Avem, clipă de clipă, dreptul la fericire” – sunt afirmațiile pentru care, azi, aș putea duce mâna la flacără și mintea la poligraf. Numai că rădăcinile au rămas în mine, acolo unde se ramifică subversiv convingerile păguboase care ne surpă viața fără să știm. Și m-am pomenit că de undeva, dinăuntrul meu, vine mereu la suprafață, fără s-o înțeleg, dar preschimbând-o în faptă, în agonie, în nebunie, convingerea că pentru tot ce trăiesc bun voi fi, mai devreme sau mai târziu, pedepsită. Citește mai departe…

Etichete

Femei de 10 pe Facebook