Unde sunt meseriașii și prăvăliaşii de altă dată? Iată o întrebare pe care mi-o tot pun de când m-am mutat (din nou) într-un cartier vechi al Bucureştiului. Văd peste tot urme : firmele ruginite, atelierele părăsite, micile magazine – acum cu vitrinele prăfuite, astupate cu scânduri ori cu cartoane rupte. Mai rezistă ici un tapiţer, colo un cizmar – cam atât. Ca să nu fie uitaţi cu desăvârşire şi să rămână, plutind improbabil în spaţiul virtual, dacă nu în memoria noastră de lungă durată, am să îi înşir aici pe cei care mi-au populat copilăria.
Să începem cu domnul Tudorică, măcelarul. Avea prăvălia undeva pe Popa Nan: mică şi curată, cu butucul voluminos, în care stăteau, înfipte şi strălucitoare, câteva satâre şi cuţite. Domnul Tudorică avea tichie, halat şi şorţ alb, lung. Îşi ascuţea harnic instrumentele de lucru şi îi tăia bunicii „câteva vrăbioare fragede, pentru asta mică”. Asta mică era speriată de domnul Tudorică, pentru că o lua în braţe, o arunca în sus, o prindea cu râset gros şi o pupă cu țoc. Obrazul domnului Tudorică era uşor nebărbierit şi zgâria. În plus, din galantar mă priveau, deseori, ochii bulbucaţi ai căpăţânilor de miel.
Instalatorii: Domnul Răzmeriţă şi domnul Pișta. Domnul Răzmeriţă era scund, purta o şapcă proletară şi un halat albastru, cu mâneci prea lungi. Ca să vi-l imaginaţi, gândiţi-vă la Dopey al lui Disney. Sculele şi le transporta într-o servietă maronie, tăbăcită. Eram fascinată de garniturile, oberteil-urile (sau cum naiba le spune), cânepa şi unsorile revărsându-se din respectiva servietă. Discuţiile sale cu bunică-mea despre cazanul din baie (obiect al fricilor mele de copil, cu icniturile şi sâsâielile lui, cu ‘pastila’ de plumb care se topea atunci când îl uitam aprins, lăsând monstrul să inunde copios baia) erau grave precum consultările medicilor la căpătâiul unui muribund. După vizitele domnului Răzmeriţă, Mama Dica mă târa – inevitabil – la fierăriile chimic-mirositoare de la Sfânta Vineri, ca să cumpere tot felul de piese de schimb bizare.
Domnul Pișta era soţul lui tanti Margareta. Locuiau ‘la pod’, adică într-una dintre camerele de serviciu de lângă spălătoria blocului. Tanti Margareta era brunetă şi dolofană, cu voce aspră şi maniere repezite. Îi plăceau florile de plastic şi ilustratele cu geishe care îţi fac cu ochiul. Domnul Pișta era liber profesionist. Adică om bun la toate. Inclusiv la băutură. Subţire şi uscat, ca o scrumbie aşezată lângă un pahar cu votcă. Domnul Pișta era chemat numai pentru urgenţe, atunci când domnul Răzmeriţă nu era disponibil. ‘Ando, du-te şi cheamă-l pe Pișta, că nu se aprinde boilerul!’ zicea bunica. Iar eu eram obligată să fac o excursie în mansarda cu coridoare întortocheate și pânze de păianjen prin colțuri, unde mirosea a igrasie, a apret și albăstreală.
După cafea mă expediau la „ Armeanu’ ”, o prăvălie de coloniale înspre Foişorul de Foc. Înăuntru – totul numai alamă veche şi miros de cafea proaspăt râşnită. Luam punguţa caldă, cu cele cinzeci de grame de cafea, şi o adulmecam până acasă. Când primeam bani de buzunar, îmi cumpăram de acolo şi nişte caramele cu lapte. Asta în cazul în care nu traversam la ‘Verdun’, pentru bomboane Mentina (un fel de ‘After Eight’ comunist, cu oameni de zăpadă şi Moși Gerilă pe ambalaj) şi nuga trasă în ciocolată.
Duminicile erau zile de corvoadă pentru orice copil sărit de şase ani. Dacă nu erai trimis la sifoane (ce nebunie mamutul ăla de maşinărie care încarcă sifoanele!), te duceai la borş. Borşul se vindea pe Strada Timpului, într-o casă dărăpănată, cu faţada sprijinită în nişte pari uriaşi de lemn. Borșereasa, cu halat de milanez, sorț şi uneori cu moațe în păr, ieşea în uşă şi îmi lua sticla din braţe. O umplea dintr-un butoi, cu un polonic emailat şi ciobit şi mi-o restituia împreună cu o privire severă. Până acasă, din litrul de borş rămânea jumătate.
Când crescusem, se adăuga, câteodată, un drum la „Bătrânelu’”, cârciuma delabrată a cartierului. Misiunea: doișpe mici şi două sticle de bere la jumate. ‘Să ţi le dea de la rece, Ando, că altfel e pișvaser!’ mă instruia Coana Mare. ‘Si micii vezi să îi ia din mijlocul grătarului, că ăia din margine sunt nefăcuţi!’ Eh, avea şi ea ideile ei – multe şi fixe.
Să nu o uit pe doamna Alice, care ne remaia ciorapii într-o încăpere minusculă, la lumina unei veioze ori pe domnul Gheorghiţă, cizmarul, care ne schimba flecurile. De pantofii pe comandă nu se ocupă el, ci domnul Tălpeanu, de pe Calea Victoriei.
Un alt personaj: Frosa, lăptăreasa. Venea o dată pe săptămână, cu găleţile ei smălţuite, în care se aliniau borcane cu smântână, sticle aburite cu lapte și bucăţi galbene de unt. Striga acut, o singură dată, de pe aleea de lângă bloc: „Lapteleeeeee!” Dacă o ratai, asta era, aşteptai până săptămâna viitoare.
Nu am voie să o omit nici pe Geta. Sosea, de două ori pe an, de la Huşi, năpraznică și călcând soldățește, pentru curăţenia generală. Cu basmaua ei înflorată, al cărei colţ îl ţinea tras peste gura cu puţinii dinţi îmbrăcaţi în viplă. Cu palmele bătătorite, care nu se temeau nici de sodă, nici de clor, nici de petrosin și nici de ceara pentru parchet. Cu mila ei faţă de toate cele vii (muştele erau luate de o aripă şi azvârlite pe geam. ‘Du-te de-aici, nevertebrato!’, striga Geta în urma lor). Geta, cu povestirile ei naturaliste despre naşterea prin şanţuri ori membrele amputate de batoză. Geta, perpetuu uimită de cada din baie şi perpetuu speriată de semafoare.
Din când în când, apărea și plăpumarul, care refăcea saltele ori plăpumi grele de lână. Se instala, de obicei vara, pe balcon, unde dărăcea vălătucii de lână cu un mecanism plin de țepi, cu aparență de instrument de tortură. Apoi cosea nasturii mari, îmbrăcați în tesătură dungată, cu un ac imens și sfoară zdravănă. Vărul lui, tapițerul, mi se părea fascinant pentru felul în care ținea între buze mulțimea de cuie mici cu care fixa chingile din măruntaiele canapelelor și fotoliilor Biedermeier. Tot el ne scotea din necaz atunci când se defectau rulourile grele ale jaluzelelor. Lăsatul și ridicatul jaluzelelor era o misiune oarecum sacră și periculoasă, pe care nu aveam voie să o execut, copil fiind, pentru că “ai două mâini stângi, nu e cazul să îți mai și prinzi deștele acolo” (citat din Mama Dica).
Din când în când, dacă se ciobea vreun porțelan de Limoges sau Sèvres, Coana Mare mă lua cu ea pe Griviței, unde un domn restaurator cu multe dioptrii și cu ceas de buzunar cu lanț, dintr-un atelier cât un timbru poștal, desfăcea obiectul respectiv din ziarul în care fusese cu grijă învelit, îl studia, țâțâia din buze și decreta solemn: “Madame Radovici, câtă neglijență! Nu vă pot spune cu certitudine, să vedem dacă îl putem salva.” Acum, când mă gândesc, prăvălia aceea părea ieșită din Harry Potter.
Hai, că am deraiat rău pe câmpiile nostalgiei! Tot ce voiam să vă spun este că îmi e dor de oraşul meu de atunci și de oamenii ăştia îndemânatici. Care produceau ceva, oricât de neînsemnat, cu mâinile lor.
Voi ce amintiri aveți despre meserii şi prăvălii ale copilăriei?
Comentează