Ori de câte ori ma pregătesc să mă întâlnesc cu arta contemporană, am o strângere de inimă. Și de stomac. Nu sunt expert, sunt un om obișnuit, cu ceva carte, cu o pregătire artistică minimală , cu teama de a nu vorbi despre ceea ce nu știu și cu jena de a nu înțelege întotdeauna ceea ce vrea să spună un artist. De fapt, de multe ori mă întreb dacă înțelege cineva cu adevărat, o lucrare pe care eu o numesc ciudată. Ca să nu spun “trăznită”. Pe mulți îi suspectez de sobism : nu înțeleg nimic, dar se dau avizați, vădit impresionați și din “oh!” și “ah!” nu-i scoate nimeni.
“Oh!” și “ah!” am rostit și noi două astăzi, la KIASMA – celebrul Muzeu de artă contemporană din Helsinki, în 
frumoasa zi de vineri, a noua ca număr, în șirul zilelor petrecute de noi pe tarâm finlandez. Însă interjecțiile noastre au avut o altă sorginte decât admirația doctă în fața artei. Mai degrabă ele au fost generate de mirare, uimire, stupoare. Ale noastre. Cu riscul de a fi considerată o inculta, îmi asum aceste rânduri. Mai mult, vă propun să ne urmați în numitul Muzeu, mai ales că astăzi, vineri, este intrarea liberă pentru toată suflarea. Legitimația noastră de jurnalist așadar primește “Liber” și ne amestecăm printre deodată atât de mulții vizitatori, cu chipuri și culori atât de diferite și care trădează apartenența lor la etnii atât de diverse, împrăștiate prin întreagalume.
“Kiasma” nu e un nume de fată, cum ați putea crede. Denumirea se traduce în limba locală ca fiind „Punct de Intersecţie”. Dacă raportăm numărul de vizitatori ai Muzeului la populația Finlandei, rezultă că este cel mai vizitat muzeul al lumii. Astăzi am contribuit și noi la această statistica. Altfel spus, am încercat să înțelegem (să le zicem) “interesantele” dar uneori “surprinzătoarele” roade ale imaginației artiștilor nordici. Caci sunt expuse la “Chiasma” creații ale artiștilor nu numai finlandezi, dar si provenind din țările cu care Finlanda împarte nordul bătrânului continent.
Clădirea ce se înalță în fața noastră este spectaculoasă și se decupeaza vizual atât de frumos din cerul atât de senin astăzi, deosebindu-se de toate celelalte clădiri ale împrejurului său, aflat aproape de centrul orașului. Iată in sfârșit un edificiu care nu este marcat de roșul cărămiziu ce predomină în restul urbei, ci înfățișeaza o culoare deschisă, solară, în consens deplin cu soarele care astăzi însoțește cele -5 grade din termometre. Dimineața fulguia ușor și, cât timp serveam iaurtul înecat în cereale și fructe de pădure al micului dejun, neaua se tolănise deja pe caldarâm, schimbând brusc nuanta orașului, dar si starea mea de spirit. Odată întoarsă din Laponia, am tot tânjit după zăpada lăsată în urmă. Din păcate, și astăzi, ieșind brusc soarele pe cer, corăbiile speranței ce prinseseră viață în sufletul meu odata cu matinala ninsoare, mi s-au scufundat instantaneu…
…Dar nu disperăm! Facem un selfie amândoua, in fața clădirii Muzeului, căutând să avem in planul doi unul 
din stegulețele roșii inscripționate cu numele acestuia, astfel încât nimeni dintre cei ce trec prin preajmă sa nu îi rateze intrarea. Holul uriaș, din care începe să se rotească o rampă de acces spre nivelurile superioare, reclamă și el o fotografie. O facem și pe ea, in timp ce un tânăr amabil, împachetat în costum, ne invită să ne lăsăm hainele și rucsacurile la garderobă. Probabil că arătăm ca un pom de Crăciun, și de fapt așa ne și simtim, căci pe sub gecile de la Himalaya avem și jachetele polar tot de acolo, și bluzele de corp, plus fulare, căciuli, selfie-stick-uri, pungi cu suveniruri, rucsacuri doldora de de toate, tuturor adăugându-li-se, către finalul zilei, cumpărăturile pentru acasă. Acel “acasa” din Helsinki ( sucuri, snack-suri de omorât foamea 
între mese, fructe proaspete, etc), dar și “acasa-acasă”-ul de la București, unde toți așteaptă câte un semn material al faptului că, aflându-ne la depărtări, nu i-am uitat. Ne despachetăm, luăm fisa cu numarul de la garderobă și ne avântăm în prima secțiune a Muzeului – expoziția “Navigating North”. Adică “Navigand spre Nord” . Din categoria expozițiilor temporare ( ca mai toate ale Kiasmei), aceasta adună lucrări aparținand colecției deținută de Fundația Wihuri și a căror esența o reprezintă crearea unor punți 
între Nord și Sud. Temele expoziției sunt : peisajele naturii nordice și hibridul geo-cultural, reamintindu-ne ca realitatea înconjurătoare este una cât se poate de fragilă. Fascinați de natura înconjuratoare, artiștii ce expun la Kiasma sub genericul “Navigating North” își exprimă, în varii modalități îngrijorarea față de soarta planetei, față de încălzirea globală și față de distrugerea biodiversității globului pamântesc. Se știe că, în ultima vreme, întreaga omenire și-a focusat atenția și îngrijorarea spre vulnerabila zonă Arctică.
90 de lucrări, multe provenind și de la Muzeul de artă din Rovaniemi, au fost repartizate într-un mod extrem de aerisit, pe pereții , podeaua dar și…tavanul salbei de încăperi de la nivelele 2 și 3 ale Muzeului. Le-am parcurs cu interes, încercând să nu părem chiar extraterestre în fața unora care deveneau inteligibile doar după ce le citeam prezentările. Ne facem reciproc câte o fotografie grăitoare in acest sens : eu – Elenei, care încearca să deslușească 
înțelesurile asunse ale unui pătrat vopsit cu bidineaua înmuiată în verde praz, iar ea – mie, în timp ce încerc să mă bucur de sensurile ascunse ale unor papusi din cârpă, umplute precum niste perne și spânzurate de tavanul generos al expoziției. Puțin îngrijorată de faptul că , iată, nu reușesc să apreciez talentul artiștilor, mă liniștesc auzind alături de mine un britanic ( după accent) între două vârste și elegant îmbrăcat ( posibil corporatist) intrebându-și soția – o doamnă cochetă, cu ochelari de firmă costând cat salariul meu de la TVR: “-Oare cât or fi platit ăștia, dragă, ca să le fie atârnate ciudățeniile astea pe pereții unui muzeu?!?”.
Într-o micuță sală de proiecție, câțiva vizitatori , fericiți că au intrat fără să plătească și că, iată, li se dă și un film, privesc interzisi la un video în care o femeie trage după sine, pe o uriașă suprafață înzăpezită cu siguranță din Laponia, o trambulină ca acelea aflate în locurile de joacă de la noi și pe care copiii sar în neștire, pâna la epuizare. Dar, ce să vezi, la un moment dat, femeia, îmbrăcată într-un costum traditional lapon, se oprește , se suie pe trambulină și începe să sară și ea ca…sărită de pe fix! Din explicația filmului, aflată la intrarea in sala de cinema, aflăm că duduia este un cunoscut artist plastic finlandez, făcand probabil încercări disperate de a -și ademeni inspirația… Dar cum imaginile vorbesc mai mult decât o mie de cuvinte, redau mai jos câteva din exponatele primei expoziții, lasându-vă și vouă bucuria de a le descoperi sensurile, dând un simplu click pe fiecare dintre ele.
Etajele 4 și 5 ne aduc în universul lui Markus Copper, un celebru artist plastic finlandez, prea repede plecat 
dintre noi. Le-a lăsat însă, la plecare, conaționalilor săi destule subiecte de meditație, sub formă de lucrari de artă. Intuiesc ca Markus s-a născut pe o insula a pesimismului, pentru că subiectele sale predilecte sunt traume colective, de genul naufragiul feribotului Estonia sau al submarinului Kursk. Dar și tragedii personalre, de genul violului de toate felurile, catastrofelor umane, etc. Lucrările expuse au fost create intre 1991 și 2018. Trăitor prea puțin pe pământ ( 1968-2019), Copper este recunoscut pentru lucrările sale de anvergură, care adună laolaltă sunetele, dinamica și lumina. Ceea ce am putut admira și noi, una din săli prezentând astfel de creații “mișcătoare” și scoțând sunete înfiorătoare, care i-au si făcut de altfel pe edilii muzeului să avertizeze publicul că aceia care au varii suferinte, ar trebui să fie atenți ca zgomotele exponatelor din această secțiune a Muzeului sa nu le afecteze psihicul. 
Muzeul adună laolaltă și nenumărate schițe “de lucru” ale lucrărilor sale grandioase, precum și filme documentare în care Copper este surprins în timpul procesului de creație. Una dintre operele sale cele mai faimoase este “Arhanghelul celor 7 Mări” – o mega-sculptură, imitând o balenă cocoșată, care, culmea, are și glas : sunt sunetele ample și stranii ale unei foste orgi a bisericii din Kotka. Lucrul la această operă a durat 2 ani, autorul său fiind urmărit de 
cameramani și rezultând în final un spectaculos film documentar, pe care Muzeul Kiasma îl oferă vizitatorilor săi, într-una din modernele săli de proiecție.
…Clătinându-ne ușor de la tânguirile uriașei balene din lemn, ne îndreptăm spre următorul obiectiv. Marturisesc că următorul subiect i-l datorez colegului meu Dani Constantin, regizor muzical in TVR și care, afland că mă pregătesc pentru călătoria în Finlanda, și-a amintit cum, cu ceva ani în urmă, Studioul Muzical din TVR pe care-l coordona, a fost dotat cu cea mai modernă tehnică de sunet existentă pe piața internațională și a colaborat atunci cu liderul mondial în materie – Compania finlandeză GENELEC. Văzand entuziasmul de pe chipul meu, Dani a luat legătura cu Lars-Olof Janflod, unul din capii de atunci ai vestitei companii finlandeze, le-a vorbit despre buna sa colegă și…minune mare! Iată-ne astăzi, îndreptându-ne spre întâlnirea cu Lars-Olof, care a venit special pentru noi din Suedia vecină, unde locuiește familia sa.
Întâlnirea are loc , culmea, la doi pași de hotelul în care locuim, intr-un faimos club muzical – G Livelab – al Asociației oamenilor de muzică din Finlanda, dotat și el cu cea mai modernă aparatură de sunet de la GENELEC. Lars-Olof a ales acest loc pentru a ne prezenta “pe viu” echipamentele produse de compania la care lucreaza de-o viață. O face prin vocea lui Nikolas, unul din acționarii Clubului si care , auzind că localul său va deveni subiect 
de carte în România , este încântat să ne vorbească , entuziasmat, despre evenimentele muzicale ale clubului , despre excelentele condiții de sonorizare pe care le oferă spectatorilor , grație – iată – acestei păduri de boxe Genelec, răspândite prin toate colțurile, astfel încât, în timpul concertelor, audiția să fie perfectă în toate punctele din incintă, și nu asurzitoare în unele și foarte slabă în altele, așa cum se 
întâmplă în majoritatea cluburilor de pe la noi. …Mândru de performanțele echipamentelor sale, Lars-Olof nu se lasă. Cheamă un taxi și peste nici jumătate de oră ne aflăm intr-un cartier al orașului în care nu ajunseserăm până acum : cel ce adăpostește birourile Genelec din Helsinki. Pe drum, reușesc să obțin un interviu interesant de la Lars Olof, pe care însă nu vi-l transcriu acum, ci îl voi include în varianta tipăritâ a viitoarei mele cărți.
…Sediul Genelec din Helsinki este o cochetă casa albă din lemn, în stil pur finlandez, situată peste drum de 
faimoasa fabrică de porțelan ARABIA, un alt brand finlandez a cărui faimă a depășit demult granițele țării. Casa albă a fost, la început reședința patronului Arabiei. Anii au trecut și de ceva vreme, reședinta privată a devenit sediul de la Helsinki al Genelec. Să nu vă imaginați o mulțime de birouri clasice, răspandite pe etaje. Nicidecum! Casa albă , la intrarea căreia un panou anunță cu litere de-o șchioapă numele Companiei, a fost gândită ca un sediu funcțional, în care artiștii finlandezi dar și alți specialiști in sunet, pot veni să probeze echipamentele Genelec. Deși, cu jumătate de gură, îi explic simpaticului Anders că noi suntem destul de paralele cu tehnica, acesta mă așează într-un fotoliu confortabil într-o sală de audiții dotată după ultimul racnet al tehnicii de sunet și îmi explică ABC-ul Genelec, facând și demonstrația practică a ultimelor praguri la care a ajuns compania. Din boxele dispuse pe stative, într-o geometrie numai de el știută, Anders comandă prin laptop diverse melodii, diverse tonalități, 
volume, sincronizând perfect boxele între ele. ( Doamne, sper să nu citeasca colegul meu Dani randurile de față, ca să nu se ia cu mâinile de cap, ce colegă aeriană are, când e vorba de tehnică! ) . Apoi intrăm cu toții în sala alăturată – Studioul muzical, unde unii dintre cei mai cunoscuți muzicieni din Finlanda, sunt invitați să probeze noutățile în materie, semnate Genelec. Anders se așează în fața unui pupitru de sunet 
asemănător celui din studioul muzical al TVR, și ne face și aici demonstrații repetate, imbrăcând incăperea într-o înlănțuire de sunete ce ating perfecțiunea. Ascultăm de-a dreptul fermecate diversele zgomote din natură, ce razbat din boxele Genelec : triluri de păsărele, răbufniri de furtuna, avioane ce decoleaza, alte șoapte ale naturii, pe care finețea echipamentelor le face să pară ireal de asemănătoare celor existente in realitate. …Le ascult cu ochii închiși și un moment uit de mine, uit și că mă aflu intr-o clădire din mijlocul orașului, imaginația proiectându-
mă în cel al unei păduri inverzite, în care sunete de toate felurile se încalecă într-o simfonie pe care numai natura o poate așeza , in chip mirific, pe portativ. Parcat confortabil pe canapeaua de “oaspete de seamă”, Lars-Olof, primul șef al lui Anders, cum ne spune acesta cu emoție, privește, cu incântarea lui, la încântarea noastră, mandru tare ca viața sa se confundă, de decenii, cu cea a liderului mondial Genelec. Risc și o întrebare mai “femeiască”, legată de existența unor variante ale Genelec pentru publicul larg. Întrebarea nu e chiar deplasată : mi se arată o boxă de apartament, cu o audiție perfectă și foarte solicitată de familii în magazinele de specialitate din Finlanda și nu numai. Prețul nu este chiar unul “de neatins” : 400 de Euro. In plus, există o intreaga gama coloristică , in care sunt produse aceste boxe pentru “consumul casnic”. Ne uităm la poze și, în sinea mea, îmi și aleg niște boxe roșii! Dar le las,,,in sinea mea!
…Intrăm în tramvaiul 6 încă purtând în urechi trilurile de păsărele din demonstrațiile Genelec și mergem spre Hotel, să facem un duș și să ne schimbă,…
….E ora 18 și afară ninge cu flugi mari, dar rari. E un ger agresiv deja, la ora asta. Deși nu mi-a fost ușor, am
abandonat la hotel călduroșii pantaloni de la Magazinul Himalaya, cei datorită cărora n-am murit de frig in toate aceste zile. Azi însă cred că voi muri, fără ei. Însă mergem la Operă, și, la îndemnul Elenei, am decis să ne îmbrăcăm și noi oleacă mai adecvat. Deși “adecvatul” nu a însemnat, în cazul meu, decât că am schimbat culoarea puloverului și am îmbrăcat pantalonii de piele. Elena a optat pentru jeanși. Ținute de Operăm nu glumă! 🙉🙉 Asta e, n-au 
mai încăput în valiză pantofii cu toc și rochia de ocazie. Caci da, în seara asta chiar am avut parte de o ocazie specială : Jussi Iltanen, persoana de la Dept. Comunicare al Teatrului de Operă și Balet din Helsinki, cu care am comunicat o lună neintrerupt, ne-a oferit invitații la reprezentația de astăzi a baletului “Carmen” de Bizet. Ocazie cu care am admirat spectaculoasa clădire a Operei din Helsinki – și pe dinafară și pe dinăuntru – , apoi rafinatul public de operă finlandez, dar și tot ceea
ce a ținut de spectacolul în sine : coregrafia, regia, talentul artiștilor, frumusețea decorului, locurile de lumini, minunata orchestră live. De muzica lui Bizet nu mai spun : cine nu a ascultat măcar odată opera “Carmen”?
Observații, la final de reprezentație ( 3 ore cu două pauze a câte 20 de minute) : spectacolul de opera nu este chiar scump, dar nici la îndemâna oricum : un bilet costă între 20 și 120 de Euro * 
puloverele noastre, deși total nepotrivite, au trecut totuși oarecum
neobservate, căci cca un sfert dintre spectatori arborau o ținută sport, asemeni celei purtate în mod fortuit de noi. * în pauze am consemnat un obicei superb, pe care l-am mai observat , de fapt, și la Lilla Teatern : spectatorii își rezervă de acasă, câte o masă în foaier și , respectiv, o gustare de la bufetul teatrului, care ii așteaptă la pauză, cuminte și atât de frumos pregătită, pe măsuțele purtând mici plăcuțe cu numere * și “deciziva”: Jussi s-a dovedit a fi, pană la urma, …barbat și nu femeie, cum l-am perceput pe toată durata 
corespondenței noastre!!! Surpriza a fost deplină, de partea mea și extrem de amuzantă de ambele parți, mai cu seamă atunci când a trebuit să ne cerem scuze pentru conținutul eminamente feminin al cadoului pe care i l-am adus lui Jussi din Romania!
…Nici n-au apucat să se stingă bine aplauzele ultimului act al baletului și să-și șteargă lumea lacrimile după moartea pătimașei Carmen, și iată-ne teleportate din nou, în același G Livelab , clubul vizitat dimineața și care acum arăta cu totul altfel, asemenea unei oale sub presiune în care fierbeau cam 200 de fani ai muzicii de jazz, veniți din toate colțurile orașului să-și aplaude idolii : pe cei doi faimoși artiști de jazz-blues – Tuomo și 
Markus și melodiile lor șmechere, de pe ultimul album, denumit “Game Changing”. Ideea era de a vedea și echipamentele Genelec în acțiune ( teoria “predată” dimineața, s-a regasit cu brio în realitate! ), dar și felul în care arată și se manifestă publicul unor astfel de cluburi în Finlanda. Încântate că ziua de azi ne-a plimbat prin atâtea genuri muzicale, am profitat și noi de ultimele minute ale concertului, pentru a ne legăna în ritmul muzicii, pentru a face o sumedenie de fotografii, pentru a trage cu ochiul către spectatori ( puțini tineri, mulți între două vârste) și pentru a face un video pe care Elena i l-a trimis lui Mugur, la București ( măcar virtual să petreacă și ei împreună seara de vineri!) , iar apoi l-a inserat în video-ul recapitulativ al zilei.
Comentează