Îmi propusesem să nu mă mai ocup, cu scrisul meu, de politică. Păduchii mediocrității găsesc aici un bun teren de înmulțire, iar vietatea asta măruntă nu se simte bine decât – așa cum glăsuiește un proverb – ieșind musai în frunte.
Trăim, toți, tragica enigmă a pandemiei cu o holeră parșivă pe care doctorii au poreclit-o ”noul coronavirus”. Ea omoară statistic bătrâni. La noi mai puțini. Prin Italii și Spanii și Americi, batalioane fără număr. Spusa asta e reluată din zori și până noaptea, încât cei trecuți de 65 de ani suntem, chiar dacă mai mișcăm, înotând cu o mână și cu ailaltă dând din picioare, deja decedați.
Chiar mort fiind – mă refer la glasul meu – cer dreptul constituțional la cuvânt. Covid 19 sau cum dracu s-o mai chema, omoară nu în primul rând vârstnici, ci viitorul copiilor noștri. Aici stă marea, dureroasa, sinistra realitate. Aici și-a făcut loc, nebăgată în seamă, tragedia. Iar toate marile discursuri mondiale, toată negustoria de cârpe care se lipesc la gură și nas, marea vitejie de a cumpăra tuburi cu oxigen, întrecerea între țări pe combinezoane și alifii, scapă din vedere, coborât la ”și altele”, copilul școlar. El e ultimul pe lista negocierilor și încă n-a fost găsit un ”medic erou” care să vindece boala asta care ucide copiilor șansa.
Câteva seri, o televiziune de la noi, cu un reporter care pare documentat și bine așezat în vorbă, nu din cei care țipă ca niște flașnete la interlocutor, a încercat să scoată ceva de la mai marele Învățământului care nu poartă pantaloni ca mult îndărăt predecesorul Șincai, ci fustă. E o doamnă care – nu voi osteni să caut cum o cheamă – mi-a fost simpatică atunci când și-a arătat fața constant zâmbitoare la învestire. Mi-a plăcut să aflu și că vine ”din mijlocul elevilor”, adică direct de la catedră. Gata cu savanții, zic, să vină și unul de la șaiba învățământului. Să știe că-n clase dă pârțuri elevul Bulă, iar pe coridor, în drum spre closetul comun din curte, te înjură nestingherit ăla dintr-a VII-a, de i-ai dat un doi.
Aseară, suportând din motive de soață televizorul pe care eu nu-l mai deschid, dar ea, ca ziaristă, e obligată să se documenteze, să afle, să știe, am ascultat un nou interviu ”lămuritor”, anunțat mai abitir ca venirea lui Trump la DIGI 24, cu respectiva. Rar mi-a fost dat să ascult, un ceas cred, ceva mai gol de conținut, mai searbăd. Nimicul în trei vorbe răsucite și reluate. Zadarnic s-a străduit reporterul să extragă politicos, cu binișorul, o măsea de minte din mimica presupus zâmbitoare a doamnei. Ca și în interviul precedent, ministresa a arătat că nu are nicio idee, nicio soluție, pitindu-se ca mâța în păpușoi după așa zisa ”consultare cu ceilalți factori de decizie”.
Dar și tu ești factor de decizie, madam!
Mâine am convocat o videoconferință cu șefii județeni școlari să ne raporteze… Chiar poimâine vom lămuri…Săptămâna viitoare, așa cum bine spunea domnul Arafat, vom ști ce nu știm…
Doamna care conduce în clipa asta ministerul tragediei naționale a copiilor aflați în carantină de învățătură, nu știe nimic. Ca în bancul ăla: Dar dumneavoastră nu aveți o opinie? Ba da, dar nu sunt de acord cu ea!
Spuneți-mi, vă rog, insistă reporterul, câți copiii fac școală prin internet? Nu a aflat! Răspund eu – la clasa fiicei mele, din 30 de elevi, fac lecții online trei, uneori opt!
Cum se va rezolva de la toamnă înghesuiala din clasele cu 35 de elevi?
Răspunsul sec, ca o nucă fără miez, a fost – trebuie să se știe că noi ne gândim permanent la copii, adormim, care va să zică, în gând cu ei și cu frământarea asta ne trezim neliniștiți dimineața.
Stați calmi, dragi părinți! Doamna asta care îmi pare o gâscă – respectiva pasăre de curte își apără cu ciocul și aripile bobocii, asta am vrut să zic – e ministru în România peste cel mai tragic domeniu afectat de pandemie. Cel al copiilor școlari care nu mor de virusul pandemic, ci de neputința imbecilă a lumii întregi de a le da șansa visată, în vremea viselor frumoase.
Comentează