Tot trudind, împreună cu echipa mea, la noul format al emisiunii “Rivalii”, am ajuns la tema violenței în familie. Stăteam acasă, într-o dimineață crunt începută la ora 5 ( această cifră face parte, se pare, din parcursul meu profesional!😁), răsuceam lingurița într-un cappuccino generos îmbrăcat în spumă și…deodată mi-a venit în minte un episod pe care credeam că îl uitasem, dar care știu că, la vremea respectivă, mă marcase profund.
Eram studentă și… – nu mă mai întrebați ani, nume și alte astfel de detalii, căci mă cufund în rușine ! – la unul din seminarele noastre de specialitate, asistenta care trona în fața mea și a celorlalți 25 de colegi din grupă, a venit “la clasă” cu un ochi vânăt, bine mascat de fondul de ten. E-adevărat, precizarea “bine mascat” era exagerată, de vreme ce și eu, și ceilalți am observat din prima “detaliul”. Dar pe atunci lumea nu era atât de obsedată de cancan-uri și povești tabloide, iar presa ne alimenta NU cu relatări despre dragostea cu năbădăi a lui X față de Y, ci cu cele despre dragostea fățiășa a tuturor, față de El, primul bărbat al țarii.
Ochiul vânăt ar fi trecut neobservat, dacă la un moment dat, scriind la tablă, doamnei asistente universitare nu i-ar fi alunecat mâneca bluzei, dând în vileag un braț învinețit și el în mai multe locuri. “- Ce-ați pățit, doamnă?” – s-a auzit din fundul încăperii vocea celui mai tupeist dintre noi. Pe vremea aceea, tupeul nu era decât o cumințenie asezonată cu mici excese de curaj. Femeia s-a fâstâcit și a bâiguit ceva despre o altercație cu un bețiv, noaptea, când se întorcea de la ASE, străbătându-și cartierul îndepărtat întunecos. Ca mai toate cartierele țării, pe atunci. Văzând chipurile noastre neîncrezătoare, a trecut repede la a ne da un test-fulger, acoperind repede toate curiozitățile noastre. Incidentul a fost uitat, noi ne-am văzut de treburile noastre, care, la acea vreme, însemnau îndrăgosteli, activitați obștești și ceva carte, printre ele.
Țin minte însă cum, ceva zile mai târziu, asistând întâmplător la un dialog între câteva cadre didactice ce așteptau începerea unui eveniment în aula Academiei, am sesizat niște referiri la doamna asistentă de care vă vorbeam. Am ciulit urechile, ignorând ciripelile fără noimă ale colegilor din jur, plictisiți deja la gândul că vor participa la unul din acele “evenimente obligatorii”, cu tematică oleacă economică, mai mult patriotardă.
Doamna asistentă era, cică, soția unui activist de partid – unul din capii organizației UTC la nivel de țară. Insul o “adusese” în București de undeva din județele nordice ale României și aici o snopea sistematic în bătaie, aproape ca un ritual, pentru orice mică “abatere” de la ceea ce credea el că reprezintă “profilul unei soții de ștab”. Pe vreme aceea ( nu că acum ar fi mult diferit!) dacă erai cuprins într-o funcție și erai și bine văzut de superiorii tăi de partid, aveai voie cam orice, niciun exces nefiindu-ți sancționat cum ar trebui. Știind că nu are încotro, că alternativa ar fi fost să se întoarcă în “sălbăticia” de acasă și, în plus, purtând cine știe ce tinichele de coadă, plus răzbunări ulterioare deloc greu de anticipat, femeia răbda în tăcere, cu stoicism. I se confesase, la un moment dat, unei colege de catedră, prost aleasă, căci respectiva umpluse tot târgul cu detaliile acelui matrimoniu încărcat de violență. Nimeni însă nu putea face nimic mai mult, decât să comenteze pe ascuns întâmplarea, compătimind-o pe femeie. Mai mult, bărbatul acesteia era prieten la cataramă, zice-se, cu Nicu Ceaușescu, iar despre acesta din urmă circulau copios o destule povești, legate de bătăile crunte pe care i le aplica soaței sale de atunci, Poliana Cristescu. Și-atunci…cum e turcul, și pistolul – se zice, așa că violențele despre care v-am vorbit, nu mai mirau pe nimeni…
Deși nu m-am mai gândit niciodată la acel episod îndepărtat și nici nu știu dacă femeia cu pricina mai trăiește, a murit de moarte bună sau cocoșată de pumnii administrați ei de sufletul-pereche, iată că memoria, pusă în fața provocărilor noii emisiuni, mi-a readus în primplan povestea respectivă.
Deși astăzi lucrurile par a fi mult mai simple ( am zis “par a fi”, nicidecum “sunt”!) destule femei de pe la noi suportă la nesfârșit mojiciile și violențele unor netrebnici, de care sunt legate printr-o hârtie oficială. Teama de a-și face curat în viață, de a se răzvrăti împotriva bestiei cu chip de om, dependența financiară față de aceasta, copiii amenințați să crească într-o familie dezbinată, dar și rușinea fața de cei din jur, le determină pe semenele noastre să se complacă în poziția de “sac de box”, înghițind nu numai nodurile plânsului, ci si umilințe fără sfârșit.
M-aș bucura ca noua noastră emisiune, prin mărturiile unor invitați trecuți prin coșmaruri de diferite feluri, să vină în ajutorul unor astfel de telespectatori. De multe ori, exemplul celor din jur sau îndemnul unor oameni în care credem și pe care-i respectăm, ne poate da acel necesar imbold de a lua taurul de coarne. Fie și acesta, unul dintre câștigurile noului nostru format!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : DĂM CĂRUCIOARE!
Comentează