Bombănelile Marinei Editoriale

Oamenii care ne mint…

Oamenii care se uită în ochii mei și mă mint, mă deprimă. Mă revoltă și mă îngrozesc. Imi răstoarnă principiile, în deșartă rezerva de încredere, mă pun pe gânduri și, mai mult, pun gândurile pe mine. Nonșalanța cu care mă iau de fraier mă disperă și mă face să mă întreb : oare nu cumva sunt chiar fraieră?..
Oamenii care mă mint ferindu-și privirea din calea mea, mă dor la fel de tare. Mi-e mai ușor însă cu ei, e drept, pentru că le intuiesc minciuna și trădarea din felul în care-mi fentează propria privire : se fac că sunt brusc preocupați de un norișor de pe cer, de acu-n caru’ cu fân, de cioara de pe gard. Privirea lor o evită pe a mea, pentru că ei știu că, la întretăierea celor două priviri, se va naște scânteia care va face scrum încrederea mea în ei.
În general, oamenii care mă mint, mă dezgustă și mă îndepărtează de sufletul lor. Asta dacă au suflet… Și chiar dacă apoi se vor întoarce la sentimente mai bune și mă vor îmbrăca în zâmbetul și bunăvoința lor si se vor căzni să mă readucă în sufletul lor, minciuna spusă va rămâne să sape ca o rugină în al meu. Și chiar dacă la început s-au ospătat din naivitatea mea recunoscută, deznodământul va fi același : încrederea mea în ei va ajunge în lada de gunoi a istoriei.
Oamenii care mă mint sunt, de fapt, niște nefericiți. Pentru că, dacă ajungi să minți un om cinstit, ești de o mie de ori mai vinovat decât dacă vei minți o turmă de mincinoși asemeni ție.
Oamenii care mă mint nu știu că minciuna lor va deveni bumerang. Și că, după ce-și vor freca palmele că “le-a reușit” și de data asta, după ce mai pun un “ics” pe “Răbojul celor fraieriți”, vor trebui să se aștepte ca viața să le întoarcă minciuna într-un alt “ambalaj”.
Și, deși ar fi trebuit să fiu vaccinată de marea de minciuni încasate, eu continui să-i privesc, senin, pe cei din jurul meu, dăruindu-le încă încrederea și iubirea mea – cele mai prețioase lucruri pe care știu să le împrăștii in jur.
Rubrică oferită de