Când am pornit-o spre cabinetul medical din strada Zorileanu, acolo unde-mi fixasem întâlnirea cu doamna doctor Ileana Marinescu, eram convinsă că voi publica prezentul interviu sub genericul ” Femeile din spatele bărbaților puternici”… Pe măsură că dialogul nostru avansa, începeam să fiu sigură că locul cel mai bun al interviului era la categoria „Bărbați de 10″. Pe drumul de întoarcere, am început să oscilez din nou : mă tot gândeam că, de fapt, toate spusele interlocutoarei noastre purtau sigla unei iubiri nesfârșite față de un bărbat, și atunci interviul s-ar asorta mai bine capitolului ” Ea și el” ; după care acasă, în timp ce prelucram materialul realizat, creștea în mine convingerea că ” Femei de 10″ este, de fapt, secțiunea cea mai potrivită pentru postare.. În final mi-am spus că mai puțin important este locul de pe site, care va găzdui gândurile doamnei doctor Ileana Marinescu, și mult mai important este ca ele să ajunga la dumneavoastră. Ca un omagiu adus iubirii, respectului și devotamentului față de partenerul de viață. Căci femeia de 10 despre care astăzi vă vorbesc, este un exemplu privind puterea de a accepta ca „strălucirea” personală să rămână în umbra „strălucirii”, a bărbatului pe care Destinul i l-a hărăzit, ca un dar prețios, de care nu contenește să se bucure nici după aproape jumătate de secol petrecut împreună!
Pe profesorul Bogdan Marinescu l-am cunoscut demuuuult de tot, pe vremea ” Ceaiului de la ra 5″. Nu mai știu dacă îl invitasem în calitate de medic sau de politician ( era, pe atunci, Ministru al Sănătătii) , dar nu pot să uit impresia puternică pe care mi-a produs-o tot ceea ce am aflat despre domnia sa, atât de la dânsul, în direct, cât și din spusele numeroșilor săi prieteni, colaboratori, pacienți și nu în ultimul rând, membri ai familiei. Aveam, iată, ca invitat..un supraom, un monument de valoare, unul din medicii care se nasc o dată la o mie de ani! ..Cu timpul, această convingerea mea a fost confirmată în repetate rânduri și, mai mult, s-a transferat și asupra soției domnului profesor. La început, am cunoscut-o în calitate de „nevastă” : îmi povestise, parcă, în emisiune, ceva despre felul în care l-a cunoscut pe dom’profesor, apoi despre copiii lor și ..cam atât! Abia după mai bine de 10 ani, o problemă de sănătate a mamei mele m-a readus în fața doamnei doctor Ileana Marinescu. De data aceasta, în cabinetul domniei sale. Am zăbovit atunci mai multe zile, prin spital. Atunci am înțeles că „în umbra” profesorului Bogdan Marinescu, cel atât de celebru prin performanțele sale medicale și științifice de nivel mondial, stă ” pitit ” un alt medic de excepție. Care însă și-a asumat ” poziția secundară” în cuplu. 
Mărturisește doamna dr. Ileana Marinescu: – Nu am făcut-o forțat. Am făcut-o deliberat, din dragoste față de Bogdan și dintr-un nesfârșit respect față de ceea ce este acest om, față de valoarea lui, față de devotamentul lui față de profesie : este un om care , de când îl știu, pleacă în fiecare dimineață la șapte și se întoarce acasă la zece noaptea, mereu frământat de faptul că nu a reușit să-și termine treaba! Este un om care toată viața a oferit viață și a făcut atât de mult bine în jurul său, încât nu contenesc să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi l-a dăruit, pentru că am avut privilegiul de a-i sta alături!
– Vi l-a dăruit, sau…el v-a primit în dar? O soție atât de specială, de valoroasă la rândul său, și, mai ales, atât de înțelegătoare, nu îi este dat chiar oricui! De fapt, cum v-ați cunoscut?
– Ohooo, sunt aproape 50 de ani de atunci!..Eram amândoi studenți la Medicină, în anul 6. El – la Generală, eu – la Pediatrie. Mi-a trimis vorbă printr-o colegă că vrea să mă cunoască…Ne-am întâlnit, iar Bogdan – om încă de pe atunci foarte hotărât – mi-a spus: ” Am o oră pentru tine!”. Mi-a plăcut hotărârea lui!..Peste nici jumătate de an, a venit împreună cu tatăl lui ( Voinea Marinescu – o eminență în materie de medicină, pe atunci ministru al sănătății) ca să mă ceară la ai mei! Culmea era că și ai mei erau medici – fuseseră chiar colegi de facultate cu ai lui! Mi-l și amintesc pe socrul meu, stând cu un buchet de flori în mână, față-n față cu ai mei : ” – Am venit s-o cerem pe Ileana!” „- Pentru cine?!?”- a urmat răspunsul surprins al prea severului meu tată… Firește că lucrurile au avut finalul dorit.
– Deci „severul tată” n-a găsit argumente să se împotrivească!
– Tata era sever, dar era un om drept. De fapt, îi păstrez o amintire tare frumoasă. Deși ai mei aveau posibilități, am fost crescută în ideea de a învăța să mă descurc singură în viață. Am stat la cămin, am mâncat la cantină, am învățat pe rupte. Ai mei mi-au imprimat ideea că „odată ce-ți faci o meserie, toată viața vei trăi din ea, deci trebuie să o stăpânești perfect, să fii foarte bun în ea”. Asta am și încercat toată viața!
– Daaa, știu, mi s-a spus despre dumneavoastră că ați fost șefă de promoție, examenele de specialitate le-ați luat cu note extrem de mari, iar la doar 28 de ani erați deja „doctor în medicină”! Cum să nu se îndrăgostească de dumneavoastră dom’profesor??
– Adevărul este că mi-a plăcut foarte mult ceea ce am făcut și ceea ce, iată, fac de peste 40 de ani – endocrinologie. Totul a început cu teza mea de doctorat, care avea ca temă ” Secreția hormonului de creștere la nou născutul și sugarul sănătos”. Era pe atunci o noutate absolută ( doar americanii și japonezii mai tatonaseră acest „teren”) , așa că am muncit pe brânci, am citit munți de literatură ( doamna doctor și acum citește foarte multă literatură de specialitate, se „updatează” necontenit!- n.a.) și..iată, până în zilele noastre, se pare că lucrarea mea a rămas singura în domeniu, cel puțin la noi în țară! 
– Ascultându-vă, cunoscându-vă performanțele profesionale și din alte colaborări ale noastre anterioare, stau și mă întreb, oare nu este „nedrept” că ați acceptat să stați, oarecum , în umbra soțului dvs?
– Deloc. Și am să vă spun de ce… Rămăsesem gravidă cu Bobby ( Dragoș Marinescu este fiul familiei Marinescu, are 42 de ani și lucrează în domeniul bancar- n.a.) și atunci am hotărât s-o las mai moale cu știința. Mi-am făcut, în mintea mea, un top al priorităților : în primul rând voi fi mamă, apoi nevastă și abia apoi mă voi ocupa și de profesie. Bogdan începuse cariera universitară, muncea câte 12 ore pe zi, avea 7 gărzi pe lună, în plus am stat întotdeauna singuri, fără a avea ajutoare. Și atunci ce era de făcut? Știind ce medic bun este soțul meu, ce rezultate extraordinare are, cât de mult muncește și cât de devotat este profesiei sale, am dorit să-l degrevez de toate celelalte „obligații ” casnice : mi-am asumat deliberat acest „loc 2” de care spui , preluând asupra mea toate treburile casei și creșterea copiilor ( Dragoș mai are o soră, Ruxandra, care are 38 de ani, este absolventă de Drept și lucrează ca reprezentant medical al unei importante companii de medicamente- n.a.) . Copiii mi i-am dorit foarte mult , deci maternitatea n-a fost o povară.
– Mi-e greu să-mi imaginez un medic de talia dvs, împovărat de statul la cratiță, si de ștersul la funduleț al copiilor…
– Am fost o mamă bună, responsabilă. E adevărat că pasiunea pentru medicină nu a reușit să mă țina prea mult departe de profesia pe care mi-am ales-o și pentru care m-am pregătit cu atâta seriozitate! La un moment dat, când Bobby era încă foarte mic, Spitalul Parhon a scos un post la concurs. Atunci m-am desprins din universul casnic : am dat examenul, am obținut postul, am angajat o femeie la copil ( pe atunci nu se inventase termenul de „bonă”!) și…tot salariul meu de la serviciu îl dădeam femeii. …Care zbura ca din pușcă, atunci când veneam acasă, iar eu…mă trezeam brusc singură, cu toate pe cap: casă, copii, plus problemele de la serviciu, care pe un medic pasionat îl urmăresc și acasă!
– În timpul acesta, dl.Bogdan Marinescu se putea concentra liniștit pe cariera domniei sale : făcea performanțe medicale , una după alta, și ca medic, și ca om de știință, preda, scria cărți, mai apoi s-a implicat și în politică!..
– A fost implicat de alții! În afara performanțelor medicale ( apropo! știți că soțul meu a adus pe lume 40.000 de copii?!?) , toate celelalte i-au venit „din afară”, fără să și le dorească! Pot spune că Bogdan a fost tot ceea ce poate fi un om la viața lui : profesor, academician,deputat, senator, ministru,… numai președinte n-a fost!
– ..Încă!? Dacă ne-ar fi condus astfel de oameni, țara asta ar fi ajuns demult acolo unde ne dorim cu toții! …Iată însă că, deși a sădit atâta bine în jurul său, viața nu a fost întotdeauna dreaptă cu soțul dumneavoastră. Cu ceva timp în urmă, familia dvs a trecut printr-o adevărată dramă, atunci când, pentru simplul fapt că ocupa funcția de director de spital ( o poziție pentru care îl recomanda întreaga sa carieră!) , soțul dvs a fost pus la zid și judecat precum ultimul om de pe pământ, pentru fapte care nu aveau nicio legătură cu persoana domniei-sale. Lumea a părut atunci că-i anulează toată activitatea de până atunci, toate faptele extraordinare, toate viețile salvate, toți copiii aduși pe lume, mulți dintre ei în familii care pierduseră demult speranța de a avea urmași…
– Au fost clipe de coșmar, pe care nici acum nu am reușit să le depășesc, în care mi-am admirat o dată în plus soțul, pentru tăria de care a dat dovadă. Eu, cel puțin, eram terminată, prăbușită, nu înțelegeam cum de i se poate întâmpla așa ceva unui om ca Bogdan. Îmi făceam probleme pentru el, pentru sănătatea lui, mă rugam să reziste, să nu i se facă rău, mai ales după intervenția pe inimă de acum câțiva ani..El însă se purta cu stoicism, își înfrunta soarta, dezamăgit însă de oamenii pe care-i ajutase de atâtea ori și care acum îi intorseseră spatele.. Ziua mergea la Tribunal, unde era judecat ca un criminal, iar de acolo pleca la spital și opera până seara. ACOLO era de fapt locul lui, viața lui… A fost o perioadă neagră pentru familia noastră, peste care am trecut foarte greu. Toată compasiunea mea pentru familiile acelor bebeluși, ca mamă le înțeleg perfect și le împartășesc durerea, însă soțul meu nu avea dreptul să fie învinuit și judecat pentru ceva ce nu i se datora în niciun fel..
– Și, totuși, a rămas fidel spitalului său, chiar și după acest episod atât de dureros…
– Mai mult, i s-a propus recent să preia conducerea unui celebru Spital privat, de top. A refuzat. A preferat să rămână la Giulești, unde și-a petrecut practic întreaga viață, unde și-a adus pe lume chiar și proprii copii, și unde se află adunate toate amintirile carierei sale de medic.. Chiar și cea atât de oribilă și de nedreaptă, despre care am vorbit..
– Revenind la aceasta, sunt sigură că , în acele momente , suportul dvs a fost mai mult decât vital. In general, în cel fel îl ajutați pe dl.profesor?
– O să râdeți, dar e dependent de mine suta la sută! Eu îl hrănesc, eu îi pregătesc medicamentele ( aici au loc adevărate războaie, pentru că își neglijează sistematic sănătatea!) , eu îl „îmbrac”, până și ochelarii i-i șterg tot eu! Mai mult, odată cu problemele lui de sănătate, am devenit eu însămi expertă în cardiologie – căci am citit foarte mult, m-am informat ca să-l pot îngriji acasă, căci la doctor merge foarte greu ! Uite, vezi aparatul acela EKG? Mi l-am cumpărat tocmai ca să-i pot face EKG-ul acasă!
– Să tot ai o asemenea soție! Fiind atât de dependent de dvs, probabil că niciodată nu și-a pus problema să vă schimbe cu altă femeie, deși în meseria de medic, tentațiile sunt destul de mari, se zice!
– Așa este. Și aș minți să spun că nu am fost și eu o soție geloasă, mai ales în tinerețe! Dar, cunoscându-l pe Bogdan, știind ce om onest este, am avut tot timpul o anume convingere, care m-a făcut să stau, cât de cât, liniștită : niciodată Bogdan, din fair-play, chiar dacă să zicem că ar fi putut fi atras, la un moment dat de o altă femeie, nu și-ar fi părăsit familia! OMUL din el nu le va putea face niciodată celor dragi așa ceva! In plus, eram conștientă de forța mea, de faptul că sunt o femeie puternică și că voi găsi soluție pentru orice problemă! 
– Din tot dialogul nostru am înțeles că prea mult timp de petrecut împreună nu ați avut. Și, totuși, cum v-ați construit „viața de familie”?
– Chinuit, din acest punct de vedere! Când copiii erau mici, mai apucam să rupem câte două săptamâni pe an, să mergem la mare. Atât, dar era un ritual, la care nu renunțam niciodată! Țin minte că aveam un amărât de Trabant, care abia putea face față unei familii cu doi copii, cu un cățel de care nu ne despărțeam nici în ruptul capului, plus bagajele de rigoare : pătuțul celui mic, olița etc. Dar erau ani frumoși, de care îmi este atât de dor! Acum..Bogdan este într-atât de absorbit de munca sa, de cazurile sale, de pacienții săi, încât și la un eveniment dacă mergem – lucru care se întâmplă extrem de rar! – nu se poate să nu-l sune telefonul de zece ori și câteodată chiar să mă lase baltă și să fugă la spital, la un caz disperat! Dar…ăsta e Bogdan, pentru asta îl iubesc și îl admir și nu mă pot supăra pentru el, ci pot doar să fiu mândră că am alături in asemenea om!
– Se spune că deliciul unei relații în doi îl fac lucurile simple, gesturile mărunte! Vorbiți-ne puțin despre ele!
– Păi, uite, pe canapeaua asta pe care stăm noi două acum, obișnuim să stăm seara, cu Bogdan și să ne uităm la câte un serial ..turcesc! ( râde!) Am descoperit cât de bine făcute sunt filmele turcești și..am devenit oarecum fana lor, reușind să-l atrag și pe Bogdan de partea mea!.. Eu stau lungită pe pat, iar Bogdan…îmi masează picioarele ! Și e tare bine! Iar ca să va amuz, nepoțelul nostru Alex ( fiul Ruxandrei are acum 11 ani și este feblețea bunicilor, în casa cărora petrece mai mult de jumătate din timpul său – n.a.), imitându-mă, se mai lungește și el, uneori, pe canapea, pe locul meu, și-i spune bunicului ” Ai niște picioare de frecat,tataie!” Mie îmi spune „duduia mamaia” ! Copilul acesta ne remontează pe amândoi, este raza noastră de soare!
– Doamna doctor, în timp ce v-am luat acest interviu , am tras cu urechea – dl.profesor v-a sunat , la un moment dat, să vă „raporteze” că pleacă de la cabinet la spital și că va mai întârzia puțin. Așa obișnuiește? Vă dă raportul?
– Întotdeauna mă sună, ca să nu fiu îngrijorată. Și nu a existat o zi, în cei 48 de ani, ca să nu mă sărute dimineața la plecare și seara, la venire.
– Sincer, nu mai am cuvinte, nu mai am întrebări..Ați spus totul! Vă mai rog să rezumați, în câteva cuvinte, căsnicia dvs cu domnul profesor.
– O experiență fabuloasă, chiar dacă deloc lipsită de greutăți. O mare iubire și un și mai mare respect. De fapt, respectul este secretul unei căsnicii trainice.
NOTĂ : Astăzi, la ora 15, pe TVR2, unul din invitații ediției va fi profesorul Bogdan Marinescu. O poveste emoționantă, a unei familii care a asteptat o nesfârșire, până să-și țină în brațe pruncul! “Zâna bună”? Același doctor Bogdan Marinescu!
Comentează