Femei de 10

O actriță din Ardeal scrie o carte despre cum ajunge spectacol de teatru, una din cărțile copilăriei noastre. Mirela Lupu : „Jurnalul unei poveşti sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuşi pentru copii”.

 

     Mirela Lupu este, fără îndoială,  o femeie de 10. Ea nu este numai o cunoscută și apreciată actriță a Teatrului «Regina Maria» din Oradea, ci și o soție devotată și o mamă implicată, un adevărat model pentru femeile care-și doresc cu ardoare să exceleze si în carieră, dar să-și onoreze cu brio și statutul de soție și mamă. 

    Recent, simpatica Mirela a mai marcat o izbândă profesională, dovedind cumva că “haina” de actriță i-a devenit ușor neîncăpătoare : pandemia a împins-o către meșteșugul scrisului, pe care  a dovedit că-l stăpâneste la fel de bine precum arta actoricească : Mirela a lansat de curând o carte : „Jurnalul unei poveşti sau Cum am devenit spectacol de teatru de păpuşi pentru copii”. Bine-bine, veți spune voi, astăzi se lansează cărți pe bandă rulantă!“ Da, admit , așa este, eu însămi îngroș rândurile “lansatorilor de cărți”😄! Însă cea a Mirelei este ALTCEVA. Aș spune, o “premieră”. Cel puțin, eu n-am mai întâlnit până acum o carte , care să povestească, văzut prin prisma unei povești celebre, drumul acesteia către spectatorul de teatru.  «Cartea-spectacol» a Mirelei Lupu este de fapt, povestea unei alte cărți, a devenirii acesteia de la carte la piesă de teatru și în final spectacol de teatru de păpuși, cu toate pasajele și mecanismele din spatele cortinei. Deși povestea de plecare este cea a îndrăgitei păpuși de lemn Pinocchio, cartea Mirelei nu este pentru copii, cum s-ar putea crede, la prima vedere. Sau NU NUMAI pentru copii. Căci fascinația culiselor de teatru îi caracterizează pe multi dintre iubitorii săi. Ce se întâmplă acolo unde ochiul celui din sală nu poate ajunge – aceasta este esența cărții Mirelei, pe care aceasta o scrie inspirat, cu har, “din interior”, cunoscand bine fiecare pas al lungului drum al unei piese de teatru, din stadiul de “filă de poveste”, la cel de aplauze. Fană eu însămi a legendarului Pinocchio, m-am bucurat să schimb câteva cuvinte cu Mirela cea inspirată, cea talentată și cea originală, despre acest inedit “copil” al său. 

Marina Almășan : – Pentru ca cititoarele noastre să te cunoască mai bine, aș vrea, la început, să te întreb ce drum profesional a parcurs Mirela Lupu, pană să ajungă să facă această “radiografie” atât de riguroasă a punerii in scenă a unei lucrări literare?

 

Mirela Lupu: – De mică m-am împrietenit cu scena, elevă fiind la Liceul de Coregrafie. Apoi pașii m-au purtat spre Teatru de Stat din Arad, unde am avut bucuria să descopăr ce înseamnă și să vorbești pe scenă, nu doar să dansezi. A urmat apoi Universitatea Hyperion din București, la clasa prof. Eusebiu Ștefănescu. Primul teatru care a scos posturi la concurs în anul 1997 a fost Teatrul din Oradea. Am dat concurs, am luat și am devenit  orădeancă prin adopție. Am avut parte în acest teatru de întâlniri artistice minunate și de experiențe teatrale provocatoare. Am fost preparator de mișcare scenică la Universitatea din Oradea, secția actorie și sunt cofondator al Teatrului de pub Artemotion. Am trăit și experiențe de coordonator de teatru, fie în școli cu elevii, fie în tabere sau alte grupuri organizate.Toate aceste experiențe adunate au contribuit într-un fel sau altul la această lucrare literară.

 

Marina Almășan : – Cu siguranță! De aceea am și făcut acest preambul. Chiar sunt curioasă : cum ți-a venit ideea acestei cărți și de ce “Pinocchio”? Este cumva “cartea copilăriei”, pentru tine?

 

Mirela Lupu : – În urma întâlnirilor cu spectatorii de teatru la un ‘pahar de poveste ‘, așa cum imi place mie să spun, în urma experiențelor teatrale cu copiii și adolescenții, ideea acestei povești s-a cristalizat ca o necesitate. Povestea răspunde indirect întrebărilor adresate de iubitorii de teatru de-a lungul timpului. În primă fază mi-am dorit să mă alătur unei echipe dintr-un teatru și să parcurg alături de ei, notând, traseul de la prima lectură până la premieră. M-am gândit apoi că de fapt eu vreau să scriu despre ceva ce am trăit de atâtea ori de-a lungul carierei, așa că am hotărât să pornesc la drum cu propria mea experiență, însoțită de povestea Pinocchio. De ce Pinocchio? Nu știu sigur. Este o poveste foarte cunoscută. Nu cred că există om care să nu fi auzit sau să nu fi folosit  măcar odată expresia “ai grijă că dacă minți iți crește nasul ca lui Pinocchio”. Pinocchio a fost deseori transformat în film, desen animat, spectacol de teatru ori teatru radiofonic. Așadar am plecat la drum însoțită de o poveste foarte cunoscută. Pinocchio pornește în aventură păpușă de lemn fiind, la final devenind  om, așa și în “Jurnalul unei povești” drumul începe de la o carte iar în final avem de-a face cu ceva viu, magic și în același timp efemer: spectacolul de teatru de păpusi pentru copii.

 

Marina Almășan : – Practic, ce ți-ai propus, prin această carte? Cui se adresează ea? Care este scopul său?

 

Mirela Lupu : – “ Jurnalul unei povești“  este o poveste povestită de o poveste. Este o călătorie în “lumea nevăzută a teatrului”, este drumul parcurs de un proiect teatral de la idee până la aplauze, este jurnalul transformării unui vis în realitate. În această poveste cititorul poate afla ce este acela un scenograf, un sufleur, un mașinist, un dramaturg, un regizor, un regizor tehnic, cum se desfășoară un casting, ce este acela un butafor, unde și cum se fac costumele, cine pune lumina, câte tipuri de scenă există, cum se desfășoară repetițiile, care este drumul actorului până devine personaj, cum învață el textul, ce este gongul și multe altele. Este o poveste frumoasă și cu haz, zic eu, despre teatru și spectacol, o lume magică care, deși oferă multe detalii tehnice, folosește un limbaj accesibil. Este  în același timp și un mulțumesc adresat indirect tuturor celor care se află lângă scenă în teatru și pe care spectatorii nu îi văd dar care au meritul lor pentru reușita magiei teatrale. Povestea mea se adresează tuturor iubitorilor de teatru, tuturor iubitorilor de povești. Această carte poate facilita apropierea de teatru și în același timp poate fi un ghid de bune practici pentru cercurile de teatru din școli. Este o altfel de invitație la teatru, reprezintă pentru mine o mare bucurie și sper să devină o bucurie pentru cât mai mulți cititori.

 

Marina Almășan : – Pot să-ți mărturisesc că, deși culisele unei astfel de “întâmplări artistice” nu reprezintă ceva nou, pentru omul de televiziune din mine, ți-am parcurs cu mare interes cartea. Am o curiozitate : putea , oare, un scriitor oarecare să scrie o astfel de carte, sau a fost nevoie de cariera ta de actriță, în spatele scrierii sale?

 

Mirela Lupu : – Cred că acestă poveste putea fi scrisă și de un scriitor nonactor, însă ar fi trebuit să petreacă mult timp alături de noi pentru a cunoște toate “cotloanele” unui teatru și componenta  emoțională, trăirile, îndoielile, dăruirea și perseverența echipei care lucrează la proiect unită de același scop , un spectacol de teatru de păpuși pentru copii este mult mai ușor de înțeles și de descris din interior. Cred că este mai ușor să scrii despre ceva ce știi, despre ceva ce trăiești, despre ceva ce te bucură de atâta timp.

Marina Almășan : – Cu siguranță! ..deși trăim într-o lume în care fiecare se pricepe la orice, și de aici și haosul! … Cât de greu s-a scris cartea? Cine i-au fost primii “cititori”?

 

Mirela Lupu : – Odată idea cristalizată, scrisul nu a mers greu deloc, bineînțeles că a suferit modificări, adăugiri, retușări până când a ajuns la această formă. Soțul meu Sebastian și fetița mea Andreea au fost primii cititori, m-au încurajat  și sprijinit să-mi duc ideea mai departe considerând că ceea ce fac este bine și frumos. Criticul de teatru Elisabeta Pop, cea care semnează și prefața cărții a fost unul dintre cititorii manuscrisului care a apreciat foarte mult această idee. De asemena scriitorul Mircea Pricăjan, directorul revistei Familia din Oradea m-a încurajat să-i găsesc acestei povești  drumul către cititori. Apoi, după mai bine de un an a fost întâlnirea cu Raluca Lazarovici de la editura Ratio et Revelatio care a îmbrățișat propunerea mea considerând că societatea are nevoie de teatru și de povestea teatrului. În drumul ei spre a deveni carte i-a fost alături și Florina Dometi, secretar literar al Teatrului Regina Maria, care a mărturisit că este o carte inițiatică în lumea teatrului.

 

Marina Almășan : – Iată deci că nu ai fost singură, în această aventură! Când a ieșit de la tipar și cum a ajuns prima oară la cititori?

 

Mirela Lupu : – Cartea a văzut lumina zilei în 4 octombrie 2021 și a avut parte de o lansare plină de bucurie și prietenie în sala mică a teatrului nostru. Au fost alături de mine câțiva dintre colegii mei care au citit fragmente din carte, moment emoționant pentru mine, apoi am avut parte de discuții frumoase și multe autografe. În discuțiile cu editura despre cum să fie coperta cărții primul meu răspuns a fost: roșie. “Eu când mă gândesc la teatru văd roșu în fața ochilor“. Roșu pentru mine este dragoste și bucurie. Așă că i-am rugat pe toți cei care au participat la lansare pe scenă să aibă un element vestimentar roșu. Unul dintre colegii mei a venit la teatru fără nimic roșu, dar pentru că toată lumea avea ceva roșu el a intrat pe scenă în mână cu o cană de ceai roșie pe care o găsise prin teatru. Așadar toți am avut roșu. A fost impresionantă lansarea, spre deosebire de spectacolele de teatru unde te reîntâlnești cu personajul la fiecare reprezentație și îi poți aduce corecții sau îmbunătățiri , având mereu contact cu publicul spectator, aici cartea a plecat, nu mai poți interveni iar impresiile despre “copilul”  tău din partea cititorilor nu sunt immediate, așa ca în sala de spectacol. De aceea în final i-am rugat pe cititori să mă caute și să-mi împărtășească părerea lor despre această călătorie în lumea nevăzută a teatrului.

 

Marina Almășan : – N-am niciun dubiu : feedback-urile vor fi la înălțime și te felicit încă o dată pentru această izbândă! Vorbește-ne acum, puțin,  despre Mirela, cea de zi cu zi ( viața de familie, hobby-uri, felul de a fi, planuri de viitor, etc)

 

Mirela Lupu : – Sunt binecuvântată cu o familie minunată, Sebi, soțul meu, actor și el, Andreea și Andrei, minunile noastre, mari, frumoase și deștepte și cu pasiunea pentru o profesie deosebită. Viața mea s-a împărțit tot timpul între casă și teatru și nu a fost deloc ușor când copii erau mici. Sunt  o persoană optimistă, pozitivă, căreia îi place foarte mult să râdă. Mă implic în acțiuni care pot adduce bucurie  sau bunăstare celor din jurul meu. Sunt membru fondator Rotary Club Oradea Art Nouveau, unde suntem o echipă frumoasă cu idei minunate pentru mai binele comunității noastre. Ador plimbările în natură și excursiile cu cortul, îmi place foarte mult să înot, tricotatul mă relaxează și ador poveștile, fie scrise, fie povestite de cei din jurul meu. Îmi doresc să mă bucur de bucuria copiilor mei. Îmi doresc cât mai multe provocări teatrale și în jurul meu mai multă bunătate.

 

 

Marina Almășan : – Frumoase năzuinți! Ce alte aventuri literare pregătești?

 

Mirela Lupu : – Nu îmi place să vorbesc despre proiecte de viitor. Dar…Da. Acum, odată pornită și pe acest drum al scrisului mă gândesc și la alte scrieri. Toate la vremea lor.

 

Marina Almășan : – În regulă, nu mai insist. Să ne întoarcem la cea deja scrisă. Ce-i dorești cărții tale?

 

Mirela Lupu : – Ce aș putea să îi doresc altceva, decât să aibă cât mai mulți cititori, să devină pentru cât mai mulți oameni o bucurie așa cum este pentru mine. Să deschidă noi orizonturi cititorilor și de ce nu, cititorii să-și descopere prin intermediul ei noi pasiuni.

Marina Almășan : – Așa sa fie!

 

P.S. Dacă mă veți întreba de unde vă puteți procura și voi cartea ( lucru pe care vi-l recomand cu căldură), vă voi oferi un link și un îndemn : MERITĂ!
BEST SELLER