.
Odată cu spiritul pandemiei, cu mirosul toamnei și freamătul facturilor, în casa mea a intrat și… Netflix. Ca o soluție de supraviețuire. Să mă ajute să rezist ofensivei pe care manipulările de toate felurile, panica și subțierea constantă a speranțelor mele , au pornit-o împotriva mea. Netflix mi-a devenit prieten, mi se furișează în dormitor taman când încerc să mă desprind dintr-o nouă zi “altfeldecâtmiașfidorito”. Mă cuibăresc sub plapumă, în cămașa mea când satinată, când flaușată ( funcție de personalitatea caloriferului) și-i spun : “Ia-mă și fă ceea ce știi tu mai bine cu mine, sunt a ta, uimește-mă, zăpăcește-mă, fă-mă să uit de lumea în care trăiesc, du-mă în lumile tale, arată-mi altceva decât mâști, dezinfectanți, campanii de vaccinare, restricții și predicții catastrofale!”…Și Netflix mă cucerește, tenace, în fiecare seară, ajutându-mă să înod zilele între ele, să-mi colorez insomniile și să-mi exersez și alte stări de spirit, în afara celor de mânie, disperare și ură, pe care le alternez în viața de zi cu zi.
Zilele trecute, la recomandarea fratelui meu, am căzut la rându-mi în capcana unui serial de excepție. Fug de seriale, căci nu-mi place să devin dependentă ( am mai pățit-o!) , dar…de data asta n-a fost chip să mă eschivez. Și, deși Sf-ul nu este neapărat genul meu preferat, am acceptat să trec de limanul primului episod . Iar asta pentru că serialul era coreean, iar eu mă întorsesem nu demult din Coreea de Sud purtând în suflet o nesfârșită admirație pentru locuitorii Țării Soarelui-Răsare.
Și…serialul m-a cucerit. Avantajul Netflix-ului este, pentru cine nu știe, acela că poți rula, intr-o seară, nu doar un episod, ci fix câte îți poftește inimioara. De ești captivat de ceea ce vezi, poți înlănțui episoadele de la primul până la ultimul, astfel încât în două-trei zile, ba chiar una, iți poți potoli pofta și nerăbdarea de a afla cum se încheie povestea care te-a cucerit, pe ecran.
…Cam asta am pățit eu cu “Jocul Calamarului”, căruia i-am găsit destule suprapuneri peste blestemățiile întâmplate pe plaiuri mioritice, împrejurul nostru…
….E noapte deja și la televizor cuvantul de ordine este “Arafat”. Limita suportabilității îmi e din nou depășită și-mi amintesc brusc de recomandarea lui Sergiu. Ecranul televizorului îmi este brusc amprentat de imaginea unei Coree sărăcite, cu oameni marcați de deznădejde, cărora sărăcia le năruie visele și le sufocă mersul înainte…Vi se pare cunoscut, nu? Și deodată, cineva le aruncă săracilor o provocare de neratat : participarea la un joc straniu, la care sunt racolați direct de pe stradă și care le garantează câștiguri fabuloase, ce i-ar scoate odată pentru totdeauna din prăpastia fără fund a sărăciei. Personajele prinse în joc , fiecare cu povestea sa, sunt atât de bine alese, încât până la finele filmului, ajungi să te atașezi de ei, de poveștile lor, de felul lor de a se manifesta în timpul jocului sângeros…De ce sângeros? Pentru că , ascunși de ochii lumii, intr-o locație secretă de pe o insulă pustie, cei 465 participanți la joc sunt supuși de niște organizatori mascați , unor probe ce devin curând secvențe ale unei adevărate “lupte pentru supraviețuire”. După fiecare din ele, participanții sunt eliminați din joc, unul câte unul, zece, câte zece, prin scene de o violență maximă, care nu de puține ori mi-au împins privirea sub plapumă. La un moment dat, după ce moartea seceră bună parte din jucători, participanților li se oferă, in mod “democratic”, posibilitatea de a renunța la joc, la premiul halucinant și de a se întoarce la viața reală. Dând însă de realitatea la fel de sangeroasă din viața de zi cu zi, ei o aleg, in final, tot pe cea din jocul dezastruos, unde măcar există , la capătul tunelului, luminița unei mize irezistibile : o sumă de bani atât de mare, încât cu greu poate fi rostită în cuvinte. Cu gândul la ea, jucătorii devin hiene, după principiul “homo homini lupus est”, uitând de tot ceea ce înseamnă umanitate și devenind niște câini sângeroși, care nu luptă decât ca să-și elimine din joc competitorii. Și totuși, din această mare de fiare, se disting câteva caractere frumoase, rătăcite în mulțimea de chipuri schimonosite de ură și care se manifestă în episoade de o emoție unică. Dintre ele, în mod fericit, unul reușește să ajungă la final, da, personajul pozitiv învinge, câștigând suma uriașă ( veți vedea în ce chip emoționant o va gestiona!) , rămânând, în mod surprinzator, singurul supraviețuitor al măcelului programat…
…Nu e cronică de film, ceea ce citiți acum. Nu mă pricep la așa ceva și nu asta e intenția. E doar o semnalare. Dacă aveți Netflix, dați-i comanda : “Jocul Calamarului”. Ceea ce va urma, va fi un semnal de alarmă cu privire la tragedia care ne pandește pe după toate colțurile Prezentului. Despre sărăcia care ne dezumanizează. Despre falsa democrație, despre legile junglei, despre moralitate, despre curățenie sufletească și despre ceea ce nu trebuie să ni se întâmple. E un film-amenințare, pe care e bine să-l luăm în serios…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : Cyclax
Comentează