E mai ai ușor când ai copii. E mai simplu să înțelegi ce e viața asta și care-i sunt rosturile adânci. E mai la îndemână să te înalți, să devii mai bun, să te faci mai frumos, mai înțelept, mai curajos, atunci când ai lângă tine miracole crescătoare, minuni umblătoare, oglinzi măritoare.
Cei care aleg să nu devină părinți, convinși că aleg astfel calea ușoară, de fapt, apucă drumul cel mai anevoios, în care trebuie să se găsească pe sine fără ajutor. Nu le rămâne decât să ia viața pieptiș și să scormonească după sensuri de care să se agațe cu nădejde, cu deznădejde, ca să poată să urce mai departe, până în locul în care vor trăi frânturi de minuni care, în schimb, acelora care au avut șansa să-și preschimbe iubirea în alte iubiri li se arată, prin ochii și prin gesturile copiilor lor, zi de zi, anotimp de anotimp, vârstă după vârstă.
Ilona, fetița mea dintâi, făptura binecuvântată care a deschis în viața mea porțile tuturor revelațiilor, împlinește astăzi 16 ani. Am purtat-o în pântec în anii năuci ai căsniciei mele dintâi, descântându-i de dragoste împreună cu Simona Catrina, prietena mea, sufletul meu pereche, și decretând-o, mai presus de orice convenții ale lumii, copilul nostru, al meu și al ei. (Ilona, copilul meu și al Simonei scriam, cu doar un an în urmă…) Am fi vrut să fugim împreună și s-o creștem doar noi două, departe de relele lumii, dar apoi ne-am luat eu cu viața, ea cu moartea și, înainte de asta, amândouă cu alte iubiri, și s-a făcut cumva că Ilona a rămas parcă tot doar a mea, dar de preț, frumusețe crescândă, lumină a zilelor mele și ale celor care viețuim pe lângă miracolul că e, pe lângă uimirea că-i suntem părinți, frați, prieteni și martori. Citește mai departe…
Comentează