Nu-mi mai dați sfaturi, mă descurc și singură!

Toată viața am fost un copil ascultător. Asta nu înseamnă că nu am făcut și prostii, ba chiar l-aș concura pe Creangă, dacă m-aș apuca să adun într-o carte aventurile copilăriei mele!
Însă, în mare, repet, am fost un copil ascultător. Am respectat orele de culcare, am mâncat tot din farfurie, lecțiile mi le-am făcut la timp și le-am adus părinților mei, la fiecare final de an școlar, câte o coroniță. Dar mai cu seamă, i-am ascultat întotdeauna pe cei mari. Din reflex, din politețe, uneori din teamă ( cureaua tatei avea un gust tare aspru! ), dar convinsă mereu că “cei mari știu tot, că de aia sunt mari!”. Deci, trebuiau ascultați.
Ascultătoare am rămas cam toată viața. Și cuminte. Chiar dacă uneori par rebelă, zăpăcita! Dar e revolta mea exterioară, față de cumințenia interioară!😊 În rest…am respectat reguli, am fost prizoniera lor, chiar și atunci când se puneau de-a curmezișul vieții mele. Am ascultat de sfaturile celor care-mi câștigaseră încrederea, iar viața mi-a demonstrat în repetate rânduri că, atunci când nu am făcut-o, am nimerit cu oiștea-n gard.
În ultima vreme însă, suprapuse probabil peste tumultul vieții personale, sfaturile au ajuns să mă obosească. Constat cum , în ultima vreme, toată lumea se simte datoare să dea sfaturi. O mare de deștepți sufocă planeta, neputând să-și ducă traiul dacă nu-și împrăștie în jur sfaturile. Are, oare, cineva nevoie de ele? De cele mai multe ori, nu. De și mai multe ori, nici chiar ei înșiși, dătătorii de sfaturi, deștepții-deștepților, nu respectă ceea ce propagă. Primim sfaturi de la cei ce umplu ecranele televizoarelor pe la talk-show-uri, și care ne învață cum să trăim mai ușor și cum să facem față dezastrelor pe care tot ei le generează. Primim sfaturi de la nutriționiști, care se căznesc să ne convingă că se poate trăi 100 de ani cu o frunză de salată și un pumn de semnițe. Ne inundă cu sfaturi psihologii, lăudându-se că ne pot extrage din orice angoasă, că ne pot salva din toate prăbușirile vieții și că numai pe canapeaua lor putem duce luptele noastre corp la corp cu depresiile. Sfaturi ne dau și medicii. De multe ori, contradictorii. Sincer, nu-mi prea vine să cred în sfaturile medicilor. Dacă toți am fi sănătoși, din ce ar mai trăi ei, nu-i așa?…
Într-o lume a derutei universale, ne inundă cu sfaturi cam toți cei din jur. Internetul ne-a făcut pe toți deștepți, cu toții ne pricepem la orice. Fiecare din noi află cel puțin un lucru nou pe zi, pe care apoi se grăbește să-l împrăștie în jur. Share-uiește, povestește la o cafea sau la colțul străzii. Primim sfaturi de la inși total paraleli cu subiectul în cauză. De nenumărate ori, în ultima vreme, mă sfătuiesc, legat de viața mea personală, persoane care au trecut prin divorțuri repetate, sau dacă au căsnicii longevive, acestea sunt burdușite cu compormisuri, trădări și fericire de fațadă. Am înfruntat apoi, în toți acesti ani, sfaturi legate de felul cum ar trebui să-mi cresc copiii, fie de la unii care nu au avut niciodată copii, fie de la părinți de pramatii în devenire. Sfaturile nu mi-au ocolit nici parcursul profesional. Am fost sfătuită copios și ce facultate să urmez, și pentru ce servici să optez, și ce emisiuni să fac, și ce invitați să chem în ele. Dacă nu veneau de la prieteni ( cine mai știe, în zilele noastre, cine îi este prieten și cine nu?!?), sfaturile deveneau, în mai toate cazurile, primul pas spre viitoare dezastre.
Așa că acum, când din nou văd că mă inundă lumea cu sfaturi legate de umplerea locurilor goale din preajma mea, îmi permit să mă revolt politicos, trimițându-i pe toți la plimbare ( sfatul medicului : plimbările în aer liber fac bine organismului! 😁) asigurându-i că cele 5 decenii și ceva nu au trecut degeaba peste mine și că pot conta pe mine că voi ști să iau deciziile care să-i mulțumească pe cât mai mulți. Dar , în primul rând, pe mine!