Astăzi m-am gândit să scriu despre unul dintre cele mai inteligente și frumoase filme făcute vreodată. Motto-ul de pe generic zice cam așa: ”Timpuri noi – O poveste despre industrie, despre capitalism – umanitatea în luptând în căutarea fericirii.” Filmul are de toate – o poveste de dragoste între un biet muncitor dezorientat și o vagaboandă – tragism, gaguri, fugăreli și performanțe acrobatice (a se vedea episodul cu patinele cu rotile din magazin) dar și profunzime filosofică. Da, e alb-negru, ceea ce nu prea e la modă acum, de când cu cinematografele 4D (dar să nu uităm că se mai fac și astăzi filme alb negru, ca premiatul ”Aferim” și multi-oscarizatul ”Lista lui Shindler”). Personajul principal nu vorbește, doar cântă într-o limbă inventată și premiera a fost în 1936 (filmul sonor deja făcea furori, dar autorul a avut ambiția să mai facă un film mut). Cam multe minusuri, s-ar zice. Cu toate astea, vă garantez că filmul e mai actual ca niciodată. Fetelor care lucrați prin blocurile alea de sticlă ale multi-naționalelor, sau prin cine știe ce birouri zi lumină, cum vi se pare începutul filmului ”Timpuri noi”? O turmă de oi care se înghesuie pe scările metroului, se transformă într-o turmă umană. Obsesia eficientizării, stoarcerii ultimului strop de vlagă din angajat prilejuiește scene de un umor irezistibil, dar ne pune și pe gânduri. Patronul își urmărește muncitorii de pe niște ecrane gigant și aproape că-l face să leșine pe omul nostru, întrat și el la veceu să tragă o țigară, când apare brusc de pe un perete alb. Automatizarea și dezumanizarea, în numele zeului Profit parcă ne sunt cunoscute de undeva. Mașina de hrănit muncitorii în timpul lucrului la banda de asamblare e de un comic nebun, la fel ca și mașinăria uriașă care își înghite la propriu utilizatorii. Sau scena jafului din magazinul de lux, în care spărgătorii sunt foștii muncitori din fabrică. Toate sunt hazlii, dar ne dau și fiori. Alături de genialul Charles Spencer Chaplin (actor, regizor, scenarist si… compozitor al muzicii filmului) este Paulette Goddard, tânără și frumoasă (ca toate nevestele lui). Tot filmul e o zbatere a celor doi de a găsi un scop în viață, de a răzbi cumva. Evident, incercările lor de a răzbate eșuează, dar cei doi continuă să spere, iar finalul, cu ei, scăpați încă o dată din ghearele poliției, mergând pe un drum pustiu, care duce nicăieri, dar zâmbitori, reprezintă speranța pe care o avem cu toții, că poate vom prinde timpuri mai bune.
Comentează