Bombănelile Marinei Editoriale

Noi, proprietatea bărbaților noștri

 

Sală de așteptare. Evident, aeroport. Aici mi se întâmplă cel mai des să aștept. În general, nu-mi place să aștept. Ceea ce nu înseamnă că nu mai aștept nimic de la viață. Ba, dimpotrivă, am încă destule așteptări. Dintre ele, insa, așteptatul “fizic” mă scoate, pur si simplu,  din minți. Asta și pentru că, în timp ce aștept, obișnuiesc să contabilizez, în minte, câte aș fi putut face, în acest timp. Singurul lucru care-mi mai îndulceste așteptările îl reprezintă scrisul. Din acest motiv, port tot timpul, după mine, iPadul. Cred că cei de la Apple m-ar putea  folosi, cu succes, ca promotor al produsului lor. Mai degrabă îmi lipsesc, din poșetă, buletinul, rujul, umbrela sau carnetul de șofer, decât iPadul. Sunt însă situații în care folosirea lui este imposibilă, oricât de plicticoasă n-ar fi așteptarea. Bunăoară, acum.

    Sala în care mă aflu este înțesată de lume. Zici că Planeta a înebunit, după sărbători și lumea se mișcă de colo-colo, pe glob. N-ai loc să arunci un ac, cu care oricum n-ai fi putut să ajungi aici, pentru că l-ar fi detectat filtrele de la controlul vamal. Așa că… sprijin un stâlp ( care,de fapt, n-are de gând să cadă!) si-i măsor pe cei din jur cu ruleta nevăzută a curiozității mele…Dintre ei se desprinde o tanti cam de vârsta mea, vine spre mine  și ….iată-mă devenită ținta asaltului ei verbal. Mi-a fost, zice, colegă de liceu, deși zău dacă mi-o amintesc. Evocă, însă, câțiva profesori, cunoscuti de amândouă și mă convinge.

După ce facem un scurt schimb oral de CV-uri, simte brusc nevoia să-și descarce sufletul. Călătorește la Cluj, unde o asteaptă soțul. Acesta este managerul unei companii de succes, în staff-ul creia se vorbește o altă limbă si banii căreia pleacă spre o altă țară. Se află la Cluj, la o negociere, iar ea se îndreaptă spre el : își vor serba acolo o firavă aniversare : 5 ani de căsnicie. “- A! Ce romantic!”- exclam. Înseamnă că v-ați luat destul de târzior…”- rostesc fraza care îi smulge un oftat…Nu era, evident, prima căsnicie. Fiecare din ei mai avusese câte una, soldate ambele cu eșecuri, dezamăgiri si perderi de încredere în sexul opus… 

Pentru că  mai aveam de așteptat cam o oră , până când păsările de fier aveau să ne ducă, pe fiecare, spre zările noastre, am lăsat-o să-mi plângă pe umăr. Nu e prima oară când oameni cu care nu am cine știe ce legături afective ( pe unii îi văd pentru prima oară) simt nevoia să mi se destăinuie. Este, probabil, o consecință a abilității mele de a asculta –  îndelung exersată, la televizor. 

 …Mi-a dat de înțeles, de parcă se scuza, că a fost vorba de o relație cerebrală, generată mai mult de frica de singurătate. Și unul și celălalt își măritaseră fiicele și rămăseseră să-si împartă viața între profesii, hobby-uri și pisicile sau plantele de acasă. Relația s-a dezvoltat frumos, ca între doi intelectuali, alternând concertele la Ateneu, partidele de tenis și vizitele la prietenii fiecăruia și care, încet-încet, deveneau prieteni comuni. Păreau să aibă o deplină înțelegere reciprocă. Își însușiseră amândoi una din principalele lecțiile pe care ți le oferă viața : omul iubit trebuie luat așa cum este, nu trebuie să-ți faci un țel din a încerca să-l schimbi. Așa se face că ea ii tolera lui obsesia pentru fotbal, desele delegații prin țară și dragostea ușor exagerată față de mama nonagenară, iar el părea a nu fi deranjat  de dependenta ei de tratamentele corporale, de pasiunea pentru shopping, de prezența îndelungată pe rețelele de socializare și nu vocifera, în niciun fel, în fața frecventelor ei escapade de tipul “city-break”, făcute cu colegele de la servici. Armonie deplină – acesta era atunci statusul relației lor.

 La insistențele lui, după vreo doi ani de relatie, au făcut și pasul oficial. El era mai tradiționalist ( sau, poate, mai supus mamei sale?…),  ei însă îi era bine și așa. “Nu poate schimba , o hârtie, viața noastră, care e atât de echilibrată!” –  i-a tot parat ea, luni în șir, insistențele, până când, într-un moment de slăbiciune, a cedat. În sertarul cu acte a fost strecurat și “Certificatul de căsătorie”.

 “- Foarte bine! – simt nevoia să intervin . La urma urmei, este dovada cea mai palpabilă că respectivul a avut intenții serioase. Nu dupa asta alergăm, de fapt,  noi, femeile?”

“- Poate, dar…oare la vârsta noastră , mai este important acest detaliu formal?  În plus, imediat după ce am devenit soț si soție, cu acte în regulă, lucrurile au început să se schimbe..”. “- În ȘI mai bine, presupun..” – am punctat, deși bănuiam că nu asta vroia să spună. Și chiar nu era. Din punctul ei de vedere, pasul nu adusese după sine decât o schimbare de nume, cu tot cortegiul de alergături birocratice, implicat de trecerea de la “Ionescu” la “Vasilescu”. Metamorfoza lui a fost însă spectaculoasă…

 Mai întâi au început să-l deranjeze  călătoriile ei, “cu fetele”, la final de săptamână. “-Nu-ți ajung cele făcute împreună cu mine?”. Ba da, se bucura enorm de fiecare din ele, însă erau atât de rare, pentru că el era atât de prins , cu serviciul său. În plus,  uneori mai simți – nu-i așa? – nevoia să vorbești, cu prietenele, despre menopauză și primele iubiri, despre gineri și nurori, despre poșetele care se poartă anul ăsta și operațiile estetice, pe care și le fac vedetele. Chiar și despre micile detalii picante ale căsniciilor fiecăreia dintre ele. Ori, cu soțul, toate aceste dialoguri sunt destul de ..incomode. 

După ce a rărit activitățile turistice cu colegele de birou, a trebuit să-și revizuiască garderoba. Multe din ținute, brusc, “nu mai cadrau cu vârsta și cu statutul de femeie măritată”. Era, evident, părerea lui. Drept care, decolteurile, colanții din piele, rochiile excesiv de mulate și culorile prea stridente au fost evacuate din șifoniere și donate menajerei. Următorul inamic vizat al cuplului au devenit rețelele de socializare. Apoi mersul regulat la lecțiile de aerobic ; antrenorul, din “puști simpatic” a devenit, peste noapte un “individ suspect, cu intenții necurate”. Greu de tolerat au devenit și ieșirile, cu fetele, la o cafea sau la shopping. Relația devenise chinuită, viața ei – de nerecunoscut. Relaxarea ce o caracterizase până atunci, făcuse loc unui stres continuu : să fie atentă cu ce se îmbracă, la ce oră se întoarce acasă, cui îi zâmbește, cât timp petrece la calculator. Nici lui nu-i era mai ușor : suferea, gasind câte ceva suspect în orice gest al ei, în orice glumă, până și în orice tăcere. Eșecul căsniciei sale lăsase, se pare, o amprentă de neșters asupra sufletului său…

“-Păi și…de ce accepți toate astea?” – i-am pus exact întrebarea pe care i-ati fi pus-o și voi.

O îngrozea ideea unui nou divorț. Și cea de singurătate. Nu-ți mai vine să o iei de la capăt, la o anumită vârstă. În plus, toate prietenele o considerau o norocoasă…  A oftat prelung. Apoi vocea mecanică de la difuzorul aeroportului anunțat imbarcarea pentru cursa de Cluj. S-a scuturat energic și m-a imbrățișat. “-Asta e. Mă duc să sărbătoresc… În fond, fiecare își poartă crucea.” A plecat, spre poarta de îmbarcare, trăgând după sine  un troler uriaș.

    Am rămas, sprijinind stâlpul care oricum nu avea de gând să cadă. Am cazut însă eu, pe gânduri. De ce, oare, majoritatea bărbaților își consideră soțiile ca fiind proprietatea lor? De ce simt nevoia să devină stăpâni pe viața acestora, să le transforme în altceva decât erau, atunci când s-au îndrăgostit de ele? De ce oare, în majoritatea cazurilor,  Certificatul de căsătorie devine un veritabil Certificat de proprietate,  mutilând o relație care putea fi perfectă? De ce, oare, neîncrederea înlocuiește, la un moment dat – de cele mai multe ori fără motiv – armonia instalată între doi oameni? 

   Ok, să zicem că nu ne deranjează să fim “proprietăți”, atâta timp cât  “proprietarii” sunt bărbații pe care îi iubim. Dar atunci, acestia să înțeleagă clar :  dorim să fim BINE  întreținute, ca orice proprietate care se respectă. Să nu fim lăsate să obosim prin munci pe care nu le merităm, să fim răsfățate, de dimineața până seara, să ni se îndeplinească dorințele, fără cârcoteală, să fim inundate de cadouri, flori și cuvinte frumoase. Să ni se ofere viața romantică la care o visează orice femeie. Să fim respectate și iubite, astfel încât să nu mai ducem niciodată dorul ființelor care eram, înainte de a deveni “proprietăți”. 

   Dar nu, se pare că le cerem prea mult. Căci ei nu vor decât… să ne dețină și atât.

Rubrică oferită de :

1 comentariu

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  • Pentru mine este surprinzător finalul editorialului… Nu am o “proprietate” lângă mine și nici soția nu mă percepe ca pe-un “proprietar”. Am în schimb o soție cu un caracter minunat, cu un suflet frumos, care m-a înțeles mereu, care nu mi-a reproșat și nu m-a făcut niciodată să mă simt jenat dacă nu am reușit, întotdeauna, “…s-o răsfăț, de dimineața până seara, să-i îndeplinesc dorințele, fără cârcoteală, s-o inund de cadouri…” În schimb, i-am oferit cu iubire flori, chiar dacă nu erau cumpărate de la florării de fițe unde plătești mai mult ambalajul decât rodul naturii, ne-am adresat reciproc cuvinte calde pline de iubire și respect reciproc. Amândoi am trecut printr-o nereușită, înainte să ne găsim…De la început, ne-am așezat la masa adevărului pe care am deșertat bunele și relele din experiența anterioară a fiecăruia. Și bine am făcut. Nu-i bine să ascunzi nimic dacă vrei să pornești o relație trainică. Scuzați-mi îndrăzneala, dv. vă simțiți o “proprietate”? Așa v-a făcut să vă simțiți bărbatul de lângă dv? Într-un alt articol afirmați că sfaturile adresate cititoarelor, și nu numai, vin din propria experiență. Finalul articolului ar putea releva starea în care v-ați aflat, vă aflați sau în care ați dori să vă aflați?

Femei de 10 pe Facebook