…Mie încă nu mi-a trecut. Încă mă mai uit cu teamă în jur, încercând să descopăr, în văzduh, particule înglobând virusul ucigaș. Mă simt o părticică din masa de manevră, care, la semnalul ridicării restricțiilor, și-a dat automat jos măștile, a năvălit în locurile publice, și-a aruncat cât colo din poșete, gelul și șervețelele dezinfectante. Pandemia a dispărut ca prin minune. Rar, se mai strecoară câte o veste dinprejur : pe la televizor sau pe la serviciu, unde mai auzi despre câte un coleg că…a făcut COVID! Aproape că te amuză știrea : “- Acum, la spartul târgului te-ai găsit și tu?!?…” O logică elementară își șoptește că un anunț dat de oficialități nu are cum să înlăture o pandemie. Dacă a existat cu adevărat. Unii susțin că , de fapt, nimeni n-a murit de COVID, ci de netratatea corespunzătoare : a sa, a complicațiilor sale sau a “comorbidităților”, cum au fost denumite savant beteșugurile noastre anterioare. Și tot ei spun că de vină aici este ignoranța oamenilor ( neinformați și dezinformați) și impotența sistemului sanitar. Probabil că adevărul se află, ca mai totdeauna, prins în menghina dintre cele două judecăți. Cert este că…mie nu mi-a trecut. Da, am dat și eu jos masca, bucuroasă că , în fine, lumea îmi va putea revedea zâmbetul ( sper să fie ultimul element molipsitor al vremurilor noastre!) , dar tot mă mai ung in nas, dimineața, la plecare, cu antiviralul-minune al Elenei Nastasa. Și tot mă mai spăl obsesiv pe mâini, de zece ori pe zi. Și tot mă mai întreb, după fiecare emisiune, fiecare ședință, fiecare spectacol la care aplaud, dacă, oare, voi rămâne teafără, după aceste poate imprudente amestecări în mulțime…
La televizor scenele din spitale și de la secțiile de vaccinare au fost înlocuite cu succes de imaginile horror ale unui război rătăcit prin vremuri în care înțelepciunea ne așteptam să țină pasul cu progresul omenirii. Un banc cu miros de praf de pușcă îi atribuia lui Putin Premiul Nobel pentru eradicarea “peste noapte” a COVID-ului. Brusc, oamenii nu și-au mai făcut provizii pentru că vine pandemia, ci pentru că vine războiul. Frica a înlănțuit, ca un numitor comun, cele două etape succesive care, in ultimii doi ani, ne-au colorat viața în culorile groazei, fără a ne lăsa nici măcar răgazul de a ne trage sufletul între ele…
…dar mie, repet, încă nu mi-a trecut. Continui să întorc capul, atunci cand cineva tușește în preajma mea, iar subconștientul meu măsoară, din reflex, cu o ruletă invizibilă, distanța pe care o consider regulamentară față de vorbitorii din preajma-mi. Întâlnirile cu părinții continuă să se întâmple dindărătul măștilor ( mi-e și frică de șocul îmbătrânirii lor, pe care estimez că-l voi resimți, în momentul în care ne vom da jos, în sfârșit, definitiv, măștile…)
Da, colind mallurile, mă mișc grațioasă printre raioanele supermarketurilor ( încercand să nu leșin la vederea prețurilor explodate), socializez, fac fitness în săli în care gâfâie alături de mine zeci de potențiali distribuitori de viruși, interacționez , in platoul de filmare, cu alte zeci de invitați veniți din toată țara…dar în suflet continuă să-mi stea pitită teama în fața “dușmanului nevăzut”, în preajma căruia mi-am trăit și eu, ca și voi, o halcă importantă din viață…
Dar, una peste alta, suntem liberi și așteptăm, cu sufletul la gura eliberată de mască, un semn de bine dinspre miazănoapte de țara mea, unde omenirea își exersează pornirile belicoase, proband ultimele găselnițe în materie de tehnică militară. Și tot de la televizor ne așteptăm izbăvirea și de această groază – acea veste care să ne ridice de pe umerii sufletului noua povară : a acestei nointerori, ultima la care ne mai așteptam.
…Dar la televizor, deocamdată, în locul veștilor bune, ni se anunță freamătul ascuns al Vrancei, dinspre care tot așteptăm, de peste 40 de ani, cutremurul devastator. Așa că…nu ne mai rămâne decât să ne burdușim cămările cu ulei, hârtie igienică și făină, și sufletul – cu speranțe. 
P.S. Semn bun! Pe dulapiorul devenit “agenda mea volantă”, au reînceput să reapară bilețelele. Era tare “cheală”
ușa lui, în vremea pandemiei. Singurul bilet, prezent timp de doi ani, a fost cel care mă trăgea de mânecă, amintindu-mi ziua și ora ședințelor pe Zoom, cu echipa mea dragă.
Revenim la viață, așadar. La normalitate. Chiar dacă inima continuă să ne fie cât un purice : dușmanul veghează și nici nu știi ce formă va lua data viitoare…
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA : URAKTIV FORTE
Comentează