Bombănelile Marinei Editoriale

Mesaj de pe patul de spital

 

“Răsfoind” , deja dintr-un gest reflex, Facebookul, am dat peste o postare care m-a mâhnit, fără a avea de fapt nicio legătură cu ea. Autorul ei, unul din cei 5000 de prieteni – majoritatea pur virtuali – înghesuiți în pagina mea neîncăpătoare, a scris, pe un simplu carton bleumarin (  sugestie a unui cer înorat) un text la fel de simplu, dar plin de tristețe : 

“Este noapte și sunt singur într-un salon de spital. Fac perfuzii non stop timp de 48 de ore. Viața mea a devenit brusc foarte tristă și grea!”

…Un potop de mesaje de susținere au urmat acestei răbufniri de disperare și singurătate. Aproape 200 de mesaje. Cu siguranță, multe venite din partea unor necunoscuți.  Am căutat să văd dacă persoana era , cumva, vreo celebritate, în vreun anume domeniu. Nu. Un simplu anonim. Un om, cu ceva prieteni reali cu sigurantă, dar mai ales virtuali, ca fiecare din noi. Un om aflat în suferință, pe patul de spital. Între niște pereți albi, dedesubtul unui bec cu neon care îmbracă încăperea într-o lumină colțuroasa și rece. Parcă și aud picăturile perfuziei, măsurând secundele până la acel “mai bine” sau, Doamne-fereste,  “mai rău”… 

În disperarea singurătății – boala , de fapt, cea mai rea cu putință a fiecăruia din noi – omul nostru transmite, în eter, un semnal. Primește în schimb un munte de altele, care, cu siguranță, îl fac fericit. Măcar pe moment. Inima i se umple de speranță : Nu e singur !!! Semenii lui, iată, cunoscuți și necunoscuti, au empatizat cu el ; s-au oprit din drumurile lor întortocheate prin viață și i-au transmis, – din case, birouri, ateliere, magazine, parcuri, mașini, săli de curs –  încurajarea lor, salutul lor, semnul lor de bunăvoință, de solidaritate.  Un gest omenesc, unul dintre acelea care ne desprind din lumea celor care nu cuvântă…

       E foarte important ca momentele dificile ale vieții să nu te găsească singur. Ajută mult să simți alături respirația unui seamăn, să te încălzească privirea lui și să te ridice cuvântul lui cel mai potrivit. Când ești bolnav, cand ai pierdut pe cineva drag, când ai suferit o înfrângere sau cand te afli pe baricadele unui război drept, este vital să simți că nu ești singur. Mâna întinsă te extrage din toate prăpastiile în care te simti aruncat, și te împinge de la spate, ajutându-te să ajungi pe creste. Sentimentul “nu sunt singur!” este unul dintre cele mai necesare Marii noastre Treceri. “Aproapele” trebuie să-l simțim “aproape” nu numai fizic, ci mai ales sufletește. Empatia, solidaritatea, prietenia – aceasta din urmă treapta supremă a apropierii dintre doi oameni, care surclasează până și cele mai spectaculoase povești de iubire – sunt sentimentele fără de care omenirea se prăbușește în neantul indiferenței. Al nepăsării. 

Există, desigur și oameni care aleg să trăiască în “turnuri de fildeș”. Există pustnici, există chiar și naufragiați, de bună voie, pe insule pustii. E alegerea lor, la urma urmei, dar  până și desprinderea asta voită,  de ceilalți,  este, poate,  o consecință a indiferenței acestora din urmă, a unei mari dezamăgiri pe care nu viața, ci oamenii le-au produs-o. 

Marea noastră masă însă avem nevoie, dincolo de Dumnezeul pe care ne place să ni-l știm aproape, de oameni solidari, în jurul nostru. De oameni pe care să-i simțim aproape, mai ales pe timp de furtună.

Dar, mă întreb eu,  suntem oare gata să sărim noi înșine în ajutorul celorlalți?….

 

Rubrică sponsorizată de FARMACIILE CATENA : BENESIO BEAUTY CELL

Uscatoare rufe