Hol de clinică. Pacienți risipiți în așteptare la diverse uși, tăcuți, fiecare cu suferința și speranța lui. Nimeni nu se spovedește nimănui.
Prietena noastră Mariana, din București, a bătut la ușa multor doctori când soțul ei, Adrian, căpătase o suferință care, cu toată alergătura, l-a terminat în câțiva ani. E o femeie vioaie, cu un temperament optimist, pe care îl joacă uneori în beneficiul meu, fiindcă nici ea nu e iertată de junghiuri. Ține să-mi dea bine și încredere, chiar dacă le împrumută din sine, unde combustibilul optimismului nu mai e abundent.
Aștepta, deci, pe un scaun, să intre la un doctor unde era programată. Fără să vrea a fost martora unei discuții sonore care răzbătea din ușa de alături, neînchisă și unde intrase o femeie cam de 60 de ani, cu care împărțise tăcerea coridorului. Medic, fără pacienți la ușă, cam de patruzeci de ani, rumen. Îl văzuse când a intrat ca vodă în tronul de aur, cu o superioritate care nu-i permitea o privire măcar spre cei de pe coridor, un fel de gâze și un fel de suboameni care apelau la priceperile lui savante.
Primele cuvinte ale medicului către pacientă: ”Și acu ce căcat vrei să-ți mai fac?”. Și din nou, la fiecare trei cuvinte, substantivul care îngălbenește pesemne izmenele doctorului, slobozind din sfinctere reziduurile prânzurilor abundente, revenea și iar revenea, de parcă toată comunicarea dintre oameni încăpea în acest nămol galben. Nu știu, dar plecând din acea clinică mi-am propus să nu mai dau pe la doctori, orice mi s-ar întâmpla”, ne-a spus cu o revoltă mai mare decât ofurile ei.
Mariana e o femeie care fuge de vulgaritate, dintr-o educație care vine de la părinții ei armeni ca origine și dintr-o fire delicată. E absolventă de drept și e o Doamnă în tot ce zice și face. ”Îl pronunț, ne spune ea, să înțelegeți exact altitudinea de la care zdrobea acel medic mizerabil demnitatea și suferințele acelei femei care avea se pare un necaz cu tiroida. Alăturând întâmplarea asta cu altele, ajung să detest o meserie”.
Aș fi vrut să-i spun că are dreptate, fără a generaliza, aș fi vrut să-i istorisesc întâmplări similare, auzite sau trăite, dar un mut intră greu în dialog.
Am scris cu Giorgiana o carte care a prins pandemia când urma să fie lansată – ”Grei ai medicinei românești„. Sunt cincisprezece personalități, în majoritate profesori, în acest volum pe care l-am dăruit Muzeului Pietrei spre a pune și el un deget la ridicarea Bisericii de Piatră din Livadă. Pe toți i-am cunoscut bine și cu unii am devenit prieteni apropiați. Mi-e imposibil să-l imaginez pe bătrânul Sarafoleanu vorbind astfel cu un bolnav și cu oricine, pe alergologul erudit Bradu-Iamandescu, săvârșit din păcate, ultimul lui interviu rămânând în această carte. Pe minunatul profesor doctor de copii Orășeanu, stins și el iute, care o întâmpina pe Luciana cu bomboane și cărți cu povești.
I-aș mai spune cu drag Marianei, dându-i dreptate, răspunsul unui profesor din această carte, care predă studenților la medicină. Tu de ce te temi, l-am întrebat eu, dacă te îmbolnăvești? Ne găseam amândoi la un pahar de vorbă la Sângeru. ”Mă tem să nu ajung pe mâna studenților pe care-i avem acum!”
Poate că doctorul ăla care își deșerta sfincterele peste suferința bietei femei aparținea viitorului.
Comentează