Călătorii Timp liber

Luxemburg, primul pas!

Ca de fiecare dată când mă pregătesc s-o pornesc în câte un colț de lume, mintea mea începe să facă, în mod automat, o căutare prin tot ceea ce adăpostesc sertărașele minții mele,legat de țara respectivă. Cineva definea cultura generală ca fiind “ceea ce ți-a rămas, după ce ai uitat restul”. Nu știu exact dacă doar atâta mi-a rămas , despre Luxemburg, sau nici n-am știut vreodată mai mult, cert este însă faptul că, scotocind prin memorie, am constat că…nu stau prea bine, la acest capitol. Singurele elemente, legate de țara pe care urma s-o cunosc, erau legate de dimensiunea ei liliputană, de apartenența la Uniunea Europeană, de categorisirea ei ca fiind una din cele mai bogate țări din lume și un adevărat “paradis fiscal al companiilor”, – definiție de care m-am ciocnit foarte des. I-am mai auzit, pe unii și altii, boscorodind la adresa vremii mai tot timpul plângăcioase și a faptului că țara, în frunte cu capitala sa omonimă, sunt strivite de o plictiseală ancestrală. “Cârcotași!” – le-am zis, vârându-i în categoria pe care o urăsc cel mai mult.
… În rest, mărturisesc că despre Marele Ducat al Luxemburgului nu mai știam mai nimic. Ba chiar mă amuza “gap”-ul dintre această denumire oficială pompoasă și locul ocupat de Luxemburg, în mod real, pe harta lumii…
Și, prin urmare, ca un jurnalist conștiincios ce mă cred, înainte de a sări să-mi umplu valiza cu veșminte, încălțări și ..pălării! ( apropo, am găsit metoda optimă de a transporta pălării în valiză, fară să le șifonez, dar aștept s-o brevetez! ) m-am cufundat în cărți, reviste și ghiduri de călătorie, oleacă – mărturisesc – și în Internet, și am încercat să deslușesc “bagajul de bază” cu care consider că am obligația, ca om de presă, să trec granița Marelui Ducat.

…Foarte multă lume consideră Luxemburgul ca fiind orașul-stat. Total greșit! Chiar dacă este atât de mic ( cam cât Județul Cluj! ) , Luxemburgul este, totuși, o țară. Mică, de acord : 82 km lungime, 57 – lățime. Ca să o străbați de la un capăt la altul, nu-ți trebuie decât patru roți și vreo oră și jumătate. Noi am avut, în plus, nenumărați ghizi ( Oficiul National de Turism s-a întrecut pe el însuși!) , o cameră de filmat și un aparat de făcut poze. Care, fie vorba între noi, n-au stat o clipă locului!
Învecinat cu Franța, Belgia și Germania, Luxemburgul este câte puțin din toate. Cineva îl denumea ca fiind “o Uniune Europeană în miniatură”. Clădirile te fac să te simți în Germania, în jur se vorbește masiv limba franceză, ceea ce te aruncă cu gândul în Franța lui Moliere. Luxemburghezii vorbesc fluent și germana, și franceza și engleza – toate le știu de mici, le-au intrat în sânge și jonglează cu ele precum artiștii de circ. Nu de puține ori, la întrebările mele în engleză, mi se răspundea în franceza, cu un firesc nebun, ca și cum amândouă graiurile încăpeau în aceeași limbă! La toate se mai adaugă și luxemburgheza, o limbă imposibilă – din punctul meu de vedere – un amestec cu de toate,din care nu înțelegi nimic, limbă pe care însă nu am prea auzit-o vorbindu-se mai deloc. Mi s-a explicat un posibil motiv: aproape 70 la sută din locuitorii Luxemburgului sunt străini. Iar foarte mulți – cca 118.000 – vin aici, zilnic, “de prin vecini”, ca să lucreze. Se câștigă al naibii de bine în țara asta. Lilian ..pardon! Domnul Ambasador ne-a făcut să ne simtim mărunți încă din prima zi, informându-ne că salariul minim pe economie ( atenție! pentru munci necalificate!) este de aproape 2000 de Euro! ) . Asa că, să nu vă mirați de ce a stat atât de mândru în poză, alături de mine, nea Vasile din Ialomița, cerșetorul pe care l-am descoperit trăgând după sine un dulău cu nume românesc, chiar în Piața Constituției din Luxemburg : era mândru NU pentru că se fotografia alături de un chip de pe ecranul televizoarelor din țara sa, ci pentru că trăia – e adevărat, cerșind! – într-una din cele mai bogate țări de pe glob!
E-adevărat că majoritatea bancherilor, spre exemplu, sunt luxemburgezi( și care câștigă și cel mai bine!) iar muncile de jos sunt făcute de imigranți… Că veni vorba, o adevărată puzderie de bănci ne-a fost dat să vedem, la Luxemburg!
……“- Cum ți se pare Luxemburgul?” – a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o, la telefon, Victor, rămas în țară, captiv în ghearele sesiunii de vară. Am rezumat pentru el ceea ce vă spun și vouă: un oraș mic, dar cochet, curat foc, verde de la un capăt la altul. Ghidul nostru din prima zi, dl. Jean Andre Stammet, ne-a cocoțat pe balconul unei cazemate străvechi și ne-a prezentat, gesticulând larg, definiția vizuală a Luxemburgului: “- Vedeți? De aici se vede tot ceea ce compune orașul : dealuri stâncoase, văi adânci, iată și râul Alzette, vedeți și podurile,acesta este orașul vechi, apoi cel nou, în zare, cu clădirile de sticlă și oțel, marea majoritate adăpostind importante organisme europene”.
….“- Și oamenii, cum sunt oamenii?!?” – a continuat Victor interogatoriul, de la distanță. Oamenii sunt ok. Chipuri de intelectuali, serioase și preocupate. Altminteri amabili și zâmbitori. Bine îmbrăcați, conducând mașini scumpe și curate, dar și biciclete, butonând mobilele, plimbându-și pruncii bălai în cărucioare, împânzind terasele în pauza de masă de la prânz și bucurându-se de soare, atunci când acesta zăbovește mai mult de 5 minute în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână, sau chiar mai des, ca să-l cităm pe Minulescu. Am înțeles că nu sunt din cale-afară de prieteni cu Doamne-Doamne, că ateii predomină, preferând să-și trăiască din plin viața pe pământ, în loc să viseze la cea de apoi. Bisericile au fost – mi s-a spus – închiriate de ruși și romani ( există o biserică românească, chiar în centrul orașului! ) luxemburgezii fiind impresionați de râvna cu care aceștia merg să se roage. Locuitorii Luxemburgului, în schimb, preferă mai degrabă să-și petreacă duminicile în fața unei halbe de bere, decât în fața unui altar!
….Am să vă rog să nu mă întrebați de prețuri, pentru că nu vreau să vă creez frisoane chiar din capul locului. Temperatura, prăbușită brusc în termometre și în totală contradictie cu configurația bagajului adus de mine din Bucuresti, m-a împins, în chiar prima zi a sejurului nostru, într-un magazin chipurile “cu prețuri prietenoase”, unde am dat pe o jachetă austeră cam cât mă costa, la Bucuresti, un plin de benzină… No comment! Important este că nu mi-a mai fost atat de frig și, prin urmare, pozele nu au mai ieșit…tremurate! 😁
Una peste alta, prețurile mari , care transformă marea majoritate a magazinelor în…muzee ( le vizitezi și-ți cam iei tălpășița! ) sunt însă susținute de salarii ce nouă ne par astronomice si care fac din Luxemburg un ducat cu un nivel de trai printre cele mai ridicate din lume. Voi strecura , în filmul pe care-l fac pentru TVR, inclusiv imaginea unei anume clădiri luxemburgheze, plasată, e-adevărat, într-un punct din care panorama orașului este sublimă, dar în care metrul pătrat nu costă decât…2 milioane de Euro! …Cunoașteți cumva vreun amator?!?😁 Mă gândesc că , din comisionul unei astfel de tranzacții imobiliare aș putea trăi lesne încă vreo două vieți, fără să mai fac emisiuni la TVR!
Nu voi mai zăbovi, cu acest prim episod al serialului meu luxemburghez. Voi mai trece doar, în revistă, străduțele medievale, invadate de turiști, terasele ce se animă după asfințit, când luxemburgezii nu-și refuză o bere bună. Voi mai pomeni de omniprezentele semne ale unui Trecut sofisticat, pe care edilii se străduiesc să-l aducă la cunoștința tinerilor, dar și a oaspeților orașului, prin mijloacele cele mai inedite, construind în jurul fiecărui loc încărcat de istorie o poveste paliptantă, ușor de reținut.
Nu știu cât de palpitantă a fost a mea, dar promit să revin mâine, cu un al doilea episod!

Călătorie realizată cu sprijinul M.A.E., al Ambasadei Romaniei la Luxemburg si al “Luxembourg for Tourism” ( www.visitluxembourg.com)

Mulțumim pentru ajutor Companiei Paralela 45!

 

 

 

 

 

 

 

Femei de 10 pe Facebook