banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

La televiziune m-am născut și am murit în fiecare zi…

 

“-Ce v-a învățat munca în Televiziune? “- m-a întrebat, zilele trecute,  un coleg jurnalist de la un ziar local ( după publicarea interviului, o să-l postez aici, dar deocamdată nu știu ce anume  se va păstra, din răspunsurile mele). 

“Păi…. – m-am concentrat eu adânc, pentru a da răspunsul cel mai corect și pentru a aduna, în el, toate învățamintele pe care, cu adevărat,  le-au așezat în mine anii de televiziune.

Și am început să enumăr: 

M-a învățat, televiziunea asta a mea, că niciodată nu poți spune că le știi pe toate; că, odată cu fiecare invitat, cu fiecare documentare pe care o faci  și fiecare interviu pe care îl iei, mai înveți câte ceva. Si că , așa cum spunea Camil Petrescu, abia atunci când ți se pare că știi, în sfârșit, totul, atunci apare îndoiala… Și o iei de la capăt. 

Și m-a mai învățat că nu există “interlocutori proști”: există doar interlocutori emotivi , interiorizați sau mai puțin obișnuiți cu “gargara”. Iar atunci de tine depinde cum vei ști să le deschizi sufletul și robinetul cuvintelor. 

…și m-a mai învățat că nu TU , reporterul, trebuie să te dai deștept și frumos , atunci când lângă tine, pe canapea , e așezat un alt suflet. Nu TU trebuie să-ți iei fusta cea mai scurtă si decolteul cel mai generos, umbrindu-l pe celălalt, nu TU trebuie să turui la nesfârșit, astupându-i celuilalt orice cuvânt care începe să i se contureze pe buze. Că TU acolo nu contezi, decât pentru a-l pune în valoare pe celălalt. Și cu cât vei reuși mai bine acest lucru, cu atât vei fi și TU mai valoros, ca jurnalist. De multe ori, să știi să taci și să asculți, este mai greu decât să clădești munți de cuvinte. 

Și m-a mai învățat televiziunea –  mai ales asta a mea, în care îmi pare că lucrez de când mă știu – că viața e o luptă. Și că pentru a te menține pe val, nu e, din păcate, suficient să fii harnic și bun și să te iubească telespectatorii tăi. Mai trebuie să fii și rezistent, să știi să înduri și CÂT să înduri, dar și să te ridici curajos, atunci când nemernicii încearcă să-ți pună căluș și să-ți înalțe bariere. 

Si tot televiziunea m-a învățat că noi, oamenii de echipă, avem, de fapt două familii. Că cea de acasă este dublată temeinic de cea de la serviciu, că se urmăresc una pe cealaltă, într-o acerbă competiție,  că , de multe ori, cu a doua ajungi să petreci mai multă vreme decât cu prima și că nu întotdeauna dăruirea față de profesie face casă bună cu căsniciile fericite. 

Si tot munca mea în televiziune m-a învățat să nu pierd niciodată contactul cu pământul, cu lumea în care trăiesc. M-a învățat că meseria asta nu e veșnică, iar faptul că lumea mă recunoaște pe stradă și mi se mai cer și autografe, nu trebuie să-mi ia mințile și nu înseamnă nicidecum că sunt mai cu moț decat ceilalți, ci doar că am avut o brumă de noroc. Și că trebuie să-mi văd mereu lungul nasului și să țin aproape de oamenii obișnuiți, care nu sunt cu nimic mai prejos decât mine. Ba, de multe ori, dimpotrivă…

In cei 30 de ani de televiziune am mai învățat , privindu-mi invitații, că oamenii cu adevărat valoroși  nu se găsesc pe toate drumurile. Și că cei “gălăgioși” nu înseamnă neapărat că au și ce să spună. Că adevăratele caractere și adevărații români stau, de multe ori, pitiți în umbră, văzându-și de treburile lor și evitând să se expună și să se amestece cu tărâțele. Iar datoria ta este să-i cauți și să-i aduci la lumină, să-i faci să se simtă prețuiți și importanți. 

Căci m-a mai învățat televiziunea, că nu trebuie să gâfâi, în dorința de a îngroșa, cu orice preț, rândurile celor ce mă privesc, aducându-le , în sufragerii, saltimbanci și femei ușoare, ci să-i descopăr pe cei cu adevărat valoroși și să-i transform în modele de urmat, pentru cei mulți și derutați. 

Am mai învățat, tot în televiziune, că nu întotdeauna suntem conduși de oameni mai buni decât noi. Sau măcar cu o experiență mai mare. Sau care măcar știu să conducă. Că, în vremuri de restriște, te poți trezi condus de nemernici, de incapabili, de hoți și ticăloși, de inși care nu au nicio legătură cu meseria pentru care tu arzi, dar care îți vor face zile amare, pentru că…așa vor ei. Și pentru a-și păzi, cu orice preț, scaunul. Dar am  învățat și că există o artă a rezistenței, a tenacității, a mersului înainte cu orice preț,  toate în numele speranței care moare ultima si a dragostei pentru meserie, dragoste pe care niciun vremelnic nu o poate clinti. 

In concluzie, televiziunea m-a învățat să mă nasc și să mor în fiecare zi, să trăiesc mai multe vieți – a mea și a personajelor mele – și să încerc să schimb în bine, sau măcar să le înseninez pe cele ale semenilor mei – atât ale celor cu care îmi împart viața și lumina reflectoarelor, dar mai ales ale celor mulți și nevăzuți, care mă privesc, din fața televizoarelor. 

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook