Orașele mari se simt seara foarte târziu sau dimineața în zori când pe străzi nu trec mașini sau oameni. Mai ales oameni. Atunci când îți poți asculta cadența pașilor și-ți pare că bătăile inimii ți se aud de peste drum, când răcoarea trece prin cămașă și-ți intră în piele și când singurătatea pe care o cari cu tine îți ascute simțurile și reflexele devenind și mai singurătate, atunci, când ești numai tu cu tine, poți auzi ce-ți spun clădirile, străzile și copacii.
Aproape fiecare oraș mi-a rămas în memorie și după mirosul său tot așa după cum, legat la ochi dacă aș fi, pus într-o casă prin care n-am mai fost din copilărie aș putea spune precis unde mă aflu. Îmi amintesc de casa unor prieteni de familie, el mare rebusist, ea înebunită după plăcinte și prăjituri de casă, unde tot aerul era vanilie și tutun de Carpați fără. Sau mirosul de covor pe care se joacă, mănâncă și se tolănesc pisici, ca în casa stil vagon a lui tanti Bebe, o femeie cu o uluitoare capacitate de a povesti situații care nu se întâmplaseră, care nu existau – dacă rataseși un episod dintr-un serial ți-l povestea ea, care nu-l văzuse, de asemenea; episodul pierdut devenea un terci în care mureau mai toți eroii tăi favoriți iar cei care scăpau se căsătoreau cu marii lor dușmani….
A cartofi prăjiți, a naftalină, a ud și a igrasie, a metal, a uleiuri, universul copilăriei mele era alcătuit mare parte din senzații olfactive pe care le asociam caselor și, uneori, figurilor omenești. A gaz lampant, a petrosin cu care dădea pe parchet și a bătrânețe, cum mirosea casa străbunicii mele…
Praga miroase a kürtőskalács.
Nu există străduță spre Centru fără o brutărie în care, pe lângă pâine albă sau neagră, baghete, chifle și covrigi cu susan, sare și mac, să nu se facă și trdelnik, cum îi spun cehii. În ideea că prețuirea e perenă dar viața e pe bani, se fac chiar și la parterul unei case în care a stat Johannes Kepler (anul 1609, Legea a doua: O planetă se deplasează cu atât mai repede cu cât ea este mai aproape de Soare).
Puștiul se oprește în fața mea și mă întreabă dacă nu vreau să închiriez un Segway. Nu vreau. Nu insistă și pleacă lin către altcineva – dacă ar fi căutat să mă convingă să dau 40 de euro pe o oră i-aș fi spus că inventatorul a murit căzând de pe stânci în timp ce conducea mașinăria pe care o crease. Dar nu de asta l-am refuzat ci pentru că mi se pare că oamenii care se dau cu așa ceva, mai ales cei îmbrăcați în costum cum am văzut eu în România, în bățoșenia lor, în solemnitatea aia ridicolă, au un aer tâmp. Nu știu dacă în patria berii ai voie să consumi alcool când conduci Segway – ar fi păcat să nu, asta ar aduce o notă simpatică.
Cu Pilsner Urquell, prima bere blondă produsă în lume, care se face și azi fără întrerupere din 1842, Budweiser Budvar, Gambrinus, Staropramen, Krušovice, Starobrno, Svijany, ca să le dau pe cele mai importante (altfel au peste 70 de tipuri); cu un Festival al Berii care ține două săptămâni jumate (la noi e un weekend, parcă); cu o primă producție apărută în anul 993 (nouăsutenouăzecișitrei!) ; cu un preț care variază de la 12 coroane (0,45 euro sau 2 Lei, în supermarket) la 80 de coroane (3 euro sau 13 Lei, în restaurant) și cu un consum de peste 140 de litri anual pe cap de locuitor, cehii sunt cei mai mari băutori de bere din lume… Am încercat Gambrinus, Krušovice și Fazanul de Aur (Zlatý Bažant) și mi-a plăcut ultima.
Care, ulterior am aflat, nu-i cehească… E slovacă.
Mai aveam de coborât niște scări, o luam la dreapta pe străduța cu pub și gata, în față, pe dreapta, era Lennon Wall. Colorat viu, desenat cu flori, o balenă, simbolul hippie ”No War!”, iscălit și pictat de mii, poate zeci de mii de mâini, inscripții personale ”I love you Nathan”, comice ”My favourite Beatle is Brad Pitt” sau scato-anarhiste ”Shit no more!”, de toate prin câte trece omul într-o viață găsești aici. Tipul de lângă mine, trecut de cincizeci de ani, stă la poză în timp ce-și strânge fiicele la piept și le fredonează ”Imagine there’s no heaven/ It’s easy if you try”
Eu când am ascultat prima oară Beatles? Cum am aflat de ei? Mai țin minte cu ce ocazie? erau întrebări pe care mi le puneam din plăcere dar și dintr-o curiozitate rațională. Mintea mă ajută și dă timpul înapoi; mă văd copil, acasă, în sufragerie, alături de tata care se chinuia să facă reglaj fin la radioul pus pe pervaz; scosese antena si o rotea in toate felurile ca sunetul să fie cât mai clar.
Mă pâsâise să tac din gură, asculta cu atenție să nu treacă din greșeală peste post – căuta Europa Libera dar se auzeau numai purici și bâzâieli…
– Ce cauți? l-am întrebat
– A murit John Lennon. A fost omorat de unul; l-a împușcat în fața casei…
– Care John Lennon?
– Sst! Gata, ăștia sunt! a zâmbit o secundă apoi a redevenit încruntat și atent
Melodia pe care o auzeam m-a atras imediat, mi-a placut atat de mult încât nu mai conta cum îl chema pe cel care canta; am stat amandoi, cocoșati, cu urechea la difuzor, să ascultăm mai bine iar când s-a terminat piesa, tata a ridicat capul și mi-a spus ”Aștia au fost Beatles-ii” …. Apoi a râs – crainicul începuse să vorbească în rusește – și a continuat ”Îți dai seama cât de mare a fost John Lennon dacă îl dau rușii?”
Nu, atunci nu imi dadeam seama nici cât de mare a fost, nici de ce rușii nu ar fi dat muzica lor la radio – dar știu, ca și când s-ar fi întâmplat toate ieri, care a fost melodia pe care am ascultat-o, atunci, la un radio amărât și gri, care abia se auzea…
Fără îndoială The Beatles a marcat nu numai muzica ci și industria showbiz – dacă la începutul anilor 60 tot echipamentul unei formații (instrumente, amplificatoare, masă de mixaj, boxe, microfoane) intra într-un microbuz, la standardele de astăzi, în același microbuz, încap numai tobele unei trupe. Dar dincolo de astea, Beatles reprezintă cel mai de succes amestec de talent, muncă, șansă (Brian Epstein și George Martin), carismă și marketing. Cu asemenea combinație nu ai cum să nu rămâi în istorie drept The Fab Four.
Pe Podul Legiunii, foarte circulat de tramvaie, mașini și pietoni, cel care are la un capăt Teatrul Național, există un lift; ca să ajungi dedesubt, chiar pe malul Vltavei, pe Insula Střelecký nu trebuie decât să apeși un buton. Acolo, praghezii au amenajat un mini-parc pentru copii, o terasă unde se poate bea orice, de la cafea la bere sau vin și o zonă cu gazon unde te poți întinde la taclale cât vrei. Tolănit în iarbă, cu Vltava care curgea în liniște, ducând în spinarea ei hidrobiciclete și bărci cu vâsle în care erau oameni care-și făceau fotografii ca să țină minte ziua asta cât or trăi, departe de zgomotul pe care-l fac mașinăriile care erau hăt, în lumea de deasupra, am uitat de timp…
Când m-am trezit era deja târziu – da, curios reflex, chiar și în vacanță când timpul nu mai e un risc, viața se împarte în ”peste cinci minute” și ”e deja târziu” – la lift, trei englezoaice, puștoaice, nu cred că avea vreuna 16 ani, discutau planul de distracție din seara aia. Una le sfătuia pe celelalte două să își cumpere mai puține chipsuri ca să bea mai mult. ”Și dacă ne luăm tortilla chips picantă mâncăm mai puțin dar bem mai mult! Corect?” Corect!, au răspuns celelalte. Cool!, mi-am zis și eu…iar dacă mai dau de trei tipi în formula aia care nu dă greș, grasul, sobrul și frumușelul care le spun ”it´s on us!” și le trimit la masă câteva shot-uri așa, în deschidere, fetele se vor face praștie în seara asta. Cool!, am mai făcut o dată…
Viața e un șir de etape fără prea mare legătură între ele iar adolescența e zona de acumulări, de experiențe de diverse naturi, de excese prostești făcute să-i impresioneze pe alții și deloc cu gândul la tine – toate astea construiesc felul de a fi; e greșit, dar nu-i o dramă ca fetele să se machească la 15 ani. Totuși, la vârsta aia, lăsate de capul lor, într-un oraș străin, nu-i cam riscant?…
Seara începuse să cadă, lumina devenise blândă și umbrele lungi; de undeva din apropiere se auzea un sunet plăcut, ca atunci când cineva exersează o melodie pe care o știi și pe care n-ai mai auzit-o demult, iar eu simțeam o oboseală plăcută în tot corpul; era ca într-un vis…
Ajunsesem în fața Teatrului Operei de Stat, clădire în care Wolfgang Amadeus Mozart a avut premiera mondială cu Don Giovanni. Miloš Forman filmase aici scene întregi din Amadeus, pelicula care aveau să ia opt premii Oscar, cu un Tom Hulce făcând un Mozart imprevizibil și vulgar în genialitatea sa și cu un F. Murray Abraham jucându-l pe Salieri nepământește, cu o siguranță a rolului care-i dădea voie să se joace nu numai să joace, singurul actor la care am văzut cum viclenia are nuanțe.
Amadeus, filmul pe care l-aș vedea oricând, în orice stare aș fi, se turnase aici, în clădirea din fața mea.
Privesc grupul de oameni de peste cincizeci de ani, bine și foarte bine îmbrăcați care se uitau către nivelul primului etaj unde, într-un balcon, câțiva instrumentiști în frac cântau un fragment din Don Giovanni. Din stradă oamenii ascultau în nemișcare, cu emoție, lăsându-se pătrunși de muzica venită de sus ca o binecuvântare, ca o lumină lină pe care nu o poți înțelege ci doar simți. Erau minute înalte, era civilizație în forma ei absolută, fără impurități, fără aditivi… Orchestra s-a oprit, am aplaudat toți, instrumentiștii și publicul au intrat în Teatru pentru concertul propriu-zis. Cât de puțin îi trebuie unui om să fie fericit…
La hotel, recepționera avea radioul deschis – la radiourile pragheze mult oldies, am remarcat – asculta Gerry Rafferty cu Right Down the Line o piesă care întotdeauna mi-a plăcut pentru finețea și armonia ei. Mi-a dat cheia, i-am mulțumit și am urcat în cameră în cap cu versurile You’ve been as constant as the northern star / The brightest light that shines / It’s been you, woman / Right down the line.
După duș, am adormit instantaneu.
(va urma)
Comentează